vineri, 30 martie 2018

5

Portretul unei învingătoare: Elena Tănase

     
 Provocările vieţii
    
     În jocul existenţei,Viaţa este un jucător deosebit de inteligent. Ea inventează provocări care, dacă nu ne doboară, sigur ne ridică. Echilibrul sau dezechilibrul sunt date de atitudine. Şi dacă provocarea ne surprinde nepregătiţi, să privim jocul ca pe o experienţă din care se naşte înţelepciunea. Paradoxal, elementul care pune totul în mişcare este chiar prăbuşirea. 

 Fericirea este...

   Optimismul molipsitor de pe chipul Elenei Tănase este un medicament pentru cei din jur. Căci dacă bucuria vieţii este un dar, cu siguranţă acesta se reflectă cel mai bine în fiinţa ei. Fericirea a crescut încet, ca un copac născut dintr-un sâmbure al suferinţei.Înainte ca viaţa să-i pună în faţă o provocare, îşi dorea să fie fericită.Cum se traducea aceasta în concepţia ei?! Simplu: “ fericirea înseamnă sănătate, o căsătorie reuşită, copii care să îmi mângâie sufletul, să îmi aducă bucurii şi sprijin în viitor…” Carevasăzică sănătate şi copii…Să vedem cum a răspuns Viaţa…

Emoţii unice

   Mai întâi au fost copiii de la secţia de pediatrie a Spitalului din Alexandria unde lucrează ca asistentă.”Garda la nou-născuţi e dificilă, cu urgenţe, cu bebeluşi care se adaptează greu la viaţa terestră , necesită atenţie şi îngrijiri speciale. E minunat să lupţi pentru o viaţă, să oferi sprijin moral unei mămici disperate care îşi frânge mâinile a neputinţă…”
    Elenei i se pare o treabă  fascinantă să observe reacţiiile mamelor în raport cu puii lor nou-născuţi şi, de aceea, nu-i scapă nicun amănunt. Ea ştie că lecţiile cele mai valoroase le primim direct de la sursă, iar portretele de mame diferă de la caz la caz. Iată o mamă oarbă, care nu văzuse niciodată răsăritul de soare sau culorile din jur, îşi mângâie puiul ca să-i ghicească trăsăturile,pentru ca mintea ei să-i poată contura chipul ; o alta îi povesteşte micuţului abia născut despre cei 4 fraţi pe care îi mai are acasă; o tânără  nervoasă  îşi priveşte copilul nedorit cu ură; un bebeluş născut cu probleme este abandonat în spital şi Elena tresare la gândul că fiinţei abia născute i se refuză dreptul la iubire maternă… Viaţa merge înainte şi aduce cu ea surprize: copii viguroşi sau mai firavi; gemeni sau tripleţi; unii supravieţuiesc, alţii nu. Prin natura meseriei sale, Elenei îi este dat să vadă şi să trăiască emoţii unice. Uneori trebuie să lupte pentru viaţa unui copil şi, atunci când pierde, i se frânge sufletul. Din toate aceste spectacole ale vieţii ea înţelege că oamenii reacţionează diferit în faţa problemelor şi că nu există reţete care să funcţioneze pe om aşa cum ar funcţiona pe un robot.

Marea provocare:un cromozom în plus

     Se îndrăgosteşte de un inginer constructor, Marinel…Dragostea reciprocă se pecetluieşte la starea civilă, apoi la biserică. Şi, ca să fie familia completă, îşi doresc 2 copii:“cea mai importantă menire a fiinţelor umane este aceea de  a fi părinţi”, spune Elena. Cine poate s-o contrazică? Şi iată că primul rod al iubirii dintre cei doi vine  pe lume la numai un an de la căsătorie. Liviu aduce fericire şi lumină în vieţile lor, iar după câţiva ani primeşte şi un frăţior - Teodor-Alin. Toate bune, până când medicul îi anunţă că micuţul abia născut suferă de maladia Longdon Down (Trisomia 21), formă mozaicism .Bucuria iniţială se transformă în tristeţe şi îngrijorare.La cei 32 de ani , Elena începe să se întrebe cu ce-a greşit ? De ce ea ? Poate că este o greşeală… Dar viaţa tace.Pesemne că are are altă treabă, de vreme ce  rămâne mută la întrebările ei disperate...Doamne, cât ar vrea ca vorbele medicului să fie un coşmar care trece odată cu trezirea din somn! Cât ar vrea să aibă puterea de a face un medicament miraculos care să vindece mica fiinţă ce priveşte acum curioasă, în timp ce se cuibăreşte la sânul ei, cerând puţină afecţiune! Cât ar vrea să curme suferinţa lui Doruleţ,  aşa cum îi place să îl alinte, să se ia la trântă cu acel cromozom în plus care urmează să facă viaţa ei şi a micii făpturi, bucăţele! În zadar însă. Partea bună este că soţul îi este alături şi hotărăsc amândoi că au o cruce de dus şi o vor duce până la capăt. “Începusem să citesc din tratatele de medicină.Căutam cu disperare o portiţă de salvare.Dar toate informaţiile erau sumbre. Cărţile de specialitate  erau parcă făcute după acelaşi calapod, fără o cercetare amănunţită a bolii, a individului, a mediului în care trăieşte şi se dezvoltă. Diagnosticul era nemilos şi nedrept cu mica fiinţă apărută într-o lume ostilă”. Acum, când povesteşte, spune, cu convingere, că « îngerul alege special familiile în care va apărea un astfel de copil care necesită o îngrijire specială.»

În mijlocul deşertului, singură şi fără speranţă

    Este clar că, o dată cu apariţia lui Teodor, toată viaţa i se schimbă la 180 de grade. În aceste momente un zâmbet ar fi de ajuns ca să capete forţa necesară de a merge mai departe. Însă viaţa mai are o lovitură pentru ea:rudele şi prietenii încep să o ocolească, ba chiar o sfătuiesc să scape de micuţ. Simte că se prăbuşeşte “Parcă eram în mijlocul deşertului, singură şi fără speranţă.” În acele momente cuvintele unui preot o scot din impas :”când cazi în colbul străzii, nu rămâi jos, ci te ridici, te scuturi şi-ţi continui drumul!”Îşi dă seama că acesta îi este destinul şi că, dacă ea nu va lupta pentru copilul ei, nimeni nu o va face. Suferinţa o apropie de Dumnezeu, în iubirea căruia care găseşte alinare şi sprijin. Ce bine că soţul îi este aproape! Începe să gândească pozitiv şi, dintr-o dată, vede altfel viaţa... fiinţa i se umple de fericire  când priveşte ochii vioi ai lui Teodor, când îi aude râsul cristalin, primul gângurit, primele silabe...Viaţa merge înainte. A ei  se împarte în munca la spital şi creşterea celor doi copii. Când cel mic spune mama pentru prima dată, Elena simte o fericire inexprimabilă, scăldată în lacrimi liniştitoare. Băiatul cel mare, Liviu, învaţă literele alfabetului sub aceeaşi ocrotire. Şi când destinul te provoacă în asemenea manieră, el însuşi  este uluit de forţa pe care o ai ca să-l înfrunţi... atunci se înduioşează şi îţi trimite ajutoare, acei oameni potriviţi de care Elena are atâta nevoie!

“Nu mi-e ruşine cu Doruleţ!“

     Şi acum se întreabă de unde i-a venit puterea în acele nopţi de veghe, de nelinişti şi de teamă, de căutări şi prăbuşiri?...Au trecut 20 de ani în care fiecare clipă a fost o jertfă,o renunţare la sine, o bătălie continuă cu viaţa şi cu boala băiatului ei.Ai zice că, după aproape un sfert de veac de luptă, este obosită.Dar nu! “Doresc să scriu despre copiii cu dizabilităţi, să militez pentru o viaţă mai bună a lor, să devin mesagerul lor naţional, iar Doruleţ să fie cunoscut în toată lumea, pentru că mie nu-mi este ruşine cu el.” Despre Liviu spune că a terminat 2 facultăţi şi-un masterat, iar a doua facultate a făcut-o pentru fratele său mai mic...
      În urmă cu două decenii, Elena a ales drumul cel mai greu, dar şi cel mai nobil.Suferinţa ei tăcută a produs o perlă a cărei strălucire îi luminează chipul prin surâsul cald care i s-a aşezat permanent pe buze.A ştiut să ierte, a ştiut să îşi acopere rănile cu straturi de iubire. Pentru că -nu-i aşa?- perlele sunt răni cicatrizate...

                    Georgeta Istrate

Sfântul Mina


   


  Timpul nu există!

    Auzisem că printre cele mai vizitate biserici din Bucureşti ar fi biserica Sfântul Mina. Că sfântul  o ocroteşte şi că o parte din moaştele sale se află aici, de unde, în taină, îi ajută pe cei care vin la el ca la o ultimă soluţie.Se spune că niciodată Sfântul nu ar fi dezamăgit pe cineva. Ca un ostaş al Domnului, nu suportă nedreptatea , şi dacă o inimă curată apelează la el , cu siguranţă va primi răspuns. Atunci intervine şi repară răul care s-a comis, făcând dreptate celui care îi cere ajutorul şi mustrând pe făptuitor. Mărturie la binefacerile sale stau sutele de inele,verighete,coliere, brăţări înşirate pe lanţuri de aur, sub sticla icoanei Sfântului Mina.Toate acestea sunt daruri de mulţumire şi recunoştinţă de la oamenii  pe care sfântul i-a ajutat.Timpul pentru Sfântul Mina nu există. Numai o veşnicie pusă în slujba binelui.El a trăit în secolul al lll-lea şi  viaţa lui pământească a fost foarte scurtă însă deosebit de pilduitoare.

 Vremuri în fierbere

        Sfântul Mina este de origine egipteană,  născut  în ţinutul Cotuanului, aproape de Alexandria. Şi fiindcă provine dintr-o familie săracă , a-şi câştiga  existenţa devine obligatoriu. Se înrolează în armata imperială  devenind astfel  legionar  sub conducerea tribunului roman Fermilian .
    Vorbim despre perioada domniei împăraţilor Maximilian şi Diocleţian ,când religiile păgâne  propovăduiesc închinarea la idoli  şi nu permit vreo  abatere de la aceste reguli. Există însă  nişte oameni  care îndrăznesc să sfideze tradiţiile idoleşti . Ei se numesc creştini şi se închină acelui Dumnezeu care învaţă iubirea  de  aproape şi oferă în dar mântuirea.Tocmai de acest lucru are nevoie poporul. Istoria se repetă , ca atunci când a fost răstignit Iisus. Aceşti creştini, inofensivi  pentru omul  de rând, sunt  consideraţi  periculoşi  pentru elita păgână a vremii ,care nu vrea să piardă susţinerea poporului. Asta ar însemna demascarea lor şi a idolilor fără viaţă  cărora li se închină. Vremurile sunt în fierbere .Cine îndrăzneşte să-şi mărturisească apartenenţa creştină, plăteşte cu viaţa.Torturile şi execuţiile care au loc zilnic în  văzul tuturor au menirea să-i înspăimânte  ca să  nu mai îndraznească a-şi schimba credinţa.
     În acest infern  în care măcelul devine normal ca  şi aerul pe care-l respiri , în care viaţa unui om nu valorează nici cât o ceapă degerată, sufletul tânărului ostaş Mina simte dezgust şi deşertăciune.Un gol care strigă dinlăuntrul lui şi se întâlneşte cu vorbele unor preoţi care , culmea, în acest infern vorbesc despre existenţa raiului şi a unui mântuitor “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi  smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”Matei, cap11, vers28-29). Dintr-o dată simte adevărul şi forţa acelor cuvinte. Este tocmai ce i s-ar potrivi…

Hotărârea

        Nu mai vrea  să fie actor pe o scenă dramatică , nu mai vrea să fie răspunzător de vieţile atâtor oameni nevinovaţi!  Ar vrea puţină pace şi iubire, ar vrea iertare , şi înloc de spectacole de groază reale, puţină siguranţă şi bunavoinţă.Aşa că se hotărăşte: cere botezul ,după care  merge la Fermilian (tribunul roman în slujba căruia se află şi care  are drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi),  căruia îi mărturiseşte că nu mai poate face parte din armata imperială pentru că este creştin. Unii ar spune că este o dovadă de inconştienţă să mergi chiar la cel care conduce execuţiile şi  să-i spui că eşti creştin, mai ales că acesta este motivul pentru care oamenii sunt torturaţi şi ucişi. Dar nu, Fermilian este un om corect.Tocmai curajul nemăsurat al tânărului   Mina îl determină să-l elibereze din funcţie şi îl sfătuieşte să părăsească Alexandria şi ţinutul Cotuanului ca să nu ajungă pe lista neagră a execuţiilor. Şi Mina pleacă în deşert…

Ce cauţi între cer şi pământ?

    Înainte să plece în pustiul  Sinaiului, Sfântul primeşte de la un preot creştin un manuscris ce cuprinde fragmente din evanghelii. Drumul iniţierii în  aprofundarea  învăţăturilor creştine se deschide ca o fereastră luminoasă .Credinţa lui creşte asemeni unui arbore uriaş ce atinge cerul. Atât de mult încât minunile devin  ceva normal Atâta dor are  după Dumnezeu, încât simte o bucurie imensă să le spună şi celorlalţi despre  marea şansă , marea salvare pe care Iisus o oferă omenirii. Vorbeşte cu oamenii despre Dumnezeu ,dar şi cu păsările  pentru că ajunge să înţeleagă limbajul acestora. Mai mult, mângâie şerpii veninoşi fără teamă de moarte şi îmblânzeşte animalele sălbatice numai cu privirea. Floarea revine la viaţă la atingerea lui pentru că  el deja are  credinţa şi curăţia unui copil . Este o fericire pe care nu o cunosc toţi oamenii şi despre care ceilalţi cred că este nebunie. Petrece câţiva ani în pustiu. Dar, într-o zi, o întâlnire îi schimbă viaţa. Sfântul Macarie Egipteanul  care trăieşte într-o peşteră a  Sinaiului! Acesta  îi recunoaşte lumina interioară dar şi destinul ce îl aşteaptă .”Ce cauţi între cer şi pământ, Mina, de unul singur? Locul tău este în mijlocul mulţimii , ca să ia aminte toţi la vorbă şi fapta ta .Ai schimbat o haină de ostaş cu alta, atunci sfârşeşte pe câmpul de luptă, ca să înviezi ca un învingător fără sabie”

Un zâmbet enervant

          Se pare că trebuie să se întoarcă pe scena vieţii, dar nu în culise cum o făcuse în anii petrecuţi în pustie, ci ca erou principal al unei drame care  fără el nu poate avea loc. Se întoarce exact în ziua când păgânii oferă o mare  serbare în cinstea dumnezeilor de aur şi de lemn pe care-i venerează. Caută un loc mai înalt de unde poate fi văzut  şi  rosteşte cu glas tare :”venit-am către cei ce nu mă caută pe mine, arătându-m-am celor ce nu întrebau de mine”.
        Surpriza este imensă. Toată lumea este uluită de curajul său, iar Piros, mai marele ţinutului, vrea să ştie cine este. Răspunsul răsună clar şi concis în urechile auditoriului:”Eu sunt robul lui Iisus Hristos, care împărăţeşte în cer şi pe pământ!” Şi  nu se opreşte aici.El continuă să-şi  mărturisească credinţa dar  nu uită să critice închinarea la idoli, masacrele şi torturile la care sunt supuşi creştinii. Să fii singur împotriva tuturor nu este un lucru simplu. Curajul este supraomenesc şi intervenţia sa este culmea îndrăznelii.Pentru că Piros ,enervat  de această îndrazneală incredibilă ,ordonă să fie biciuit pâna-şi va lepăda credinţa. Mina suportă cu zâmbetul pe buze iar Piros spumegă de furie. “Să fie spânzurat pe cruce si torturat”, ordonă el. Lumea priveşte ca la spectacol.Toţi se întreabă :până când va suporta îndrăzneţul  şi cum se va termina totul?  Piros urlă de mânie pentru că zâmbetul  sfântului îl aduce în pragul nebuniei.”Să-i fie frecate rănile sângerânde cu câlţi înmuiaţi în oţet!”
        Dar nu, Sfântul Mina merge până la capăt. Este târât de o cămilă, lovit de  bice cu vârfuri de plumb  şi chiar dacă fărâme de carne  sunt smulse din trupul său , împrăştiindu-se pe pământ, el zâmbeşte şi găseşte puterea să strige” Dacă aţi fi cunoscut voi pe adevăratul împărat, nu aţi fi hulit pe Cel mărturisit de mine.” Exasperat de rezistenţa sfântului, Piros porunceşte să-i fie tăiate mâinile şi picioarele. Soldaţii aprind un rug în care aruncă trupul sfântului încă viu , împreună cu mâinile şi picioarele tăiate. Credincioşii  strâng ,la final, ce mai rămâne din trupul ars şi părţile recuperate le depun, peste un timp, la biserica ce avea să se construiască în cinstea lui.   
       
Recolta

       Fusese o zi cumplită, o zi de neuitat , o zi în care, aparent , răul se declarase învingător.Soarele apusese îngrozit  de atrocităţile pe care le  văzuse. Şi, la adăpostul nopţii, creştinii  îndureraţi din acea aşezare culeg părticelele din trupul chinuit al sfântului.
          A doua zi totul se schimbă.Garda Pretoriană se răscoală împotriva împăraţilor Diocleţian şi Maxililian ucigându-i.  După moartea Sfântului Mina, aproape tot ţinutul Cotuanului şi cetatea Alexandriei s-au creştinat căci masacrul suferit eroic de acel tânăr a aprins în sufletele lor dorinţa de a crede într-un Dumnezeu  viu şi adevărat. Ceea ce părea o înfrângere , era de fapt o victorie.Pentru că  moartea sa adusese o recoltă bogată: mii de oameni care au venit la Hristos.De altfel, pe icoana sfântului aflată în Marea  Catedrală Ortodoxă din Alexandria, sunt scrise cuvintele” Viaţa mea te ucide pe tine, căci moartea ta mă înviază pe mine”.Printre minunile săvârşite de sfântul Mina se află; învierea unui creştin ucis pentru bani,  vindecarea  unui şchiop ,a unei femei mute şi lista poate continua pentru că nimeni nu-l poate împiedica pe acest sfânt să răspundă unei rugăminţi din inimă. El a fost, este şi va fi un ostaş.Dar unul în armata lui Dumnezeu!

   Georgeta Istrate

Moartea Patriarhului

    Preafericitul Părinte Teoctist spunea deseori că zilele omului sunt în mâna Lui Dumnezeu şi că toată viaţa a făcut voia Lui, a căutat s-o afle şi s-o împlinească. La ultima aniversare a zâmbit şi a exclamat cu mirarea unui copil: ” parcă nu-mi vine să cred că am împlinit 92 de ani!” Mai avea un vis: să vadă ”Catedrala  Mântuirii Neamului”  ridicată. 


 Mâna lui nu va mai binecuvânta...

    Luni, 30 iulie, 2007.Clopotele începuseră să bată prin toate bisericile şi mănăstirile din România. Posturile de radio şi televiziune anunţau că, la orele 17, Preafericitul Patriarh Teoctist a încetat din viaţă, la spitalul Fundeni. Chiar dacă ştiam că are 92 de ani , am avut un şoc, mai ales că, în urmă cu câteva zile îmi dăduse binecuvântarea. După felul în care vorbea şi se purta atunci,  părea că va mai trăi cel puţin 50 de ani. După şocul iniţial, am avut o stare de prăbuşire gândindu-mă că nu-l voi mai întâlni la evenimentele speciale sau la sărbătorile de hram.Că mâna lui nu va mai atinge oamenii ca să-i binecuvânteze, că nu-i voi mai asculta glasul cald, nici nu-i voi mai simţi tremurul emotiv din voce şi nu-i voi mai vedea ochii, uneori împăienjeniţi de lacrimi, atunci când evoca vreo amintire dureroasă sau îşi aducea aminte de mama sa.

« De ce m-ai părăsit,Părinte ?! »

”Patriarhul nu a vrut să se opereze în străinătate... Operaţia a fost necesară pentru că în ultima perioadă  prostata îl chinuia noaptea din jumătate în jumătate de oră, aducându-l la un grad de epuizare foarte avansat”. Oamenii sunt consternaţi şi toate explicaţiile medicilor care spun că operaţia de adenom de prostată a fost o reuşită şi că moartea a survenit în urma unui atac de cord neprevăzut , sună ca o glumă proastă. De pe buzele lor se aud murmure de rugăciuni.Mâinile  tremură flori şi lumânări, pentru că doar atât mai pot face. Capetele plecate se resemnează în faţa dramei anunţate continuu de clopotele din curtea Patriarhiei. Durerea geme a jale şi, la un moment dat, un glas bărbătesc, parcă frânt, străbate apăsarea :” De ce m-ai părăsit , Părinte ?!” Miercuri. Plouă torenţial pe Dealul Patriarhiei ca şi cum seceta ar fi vrut o jertfă ca să înceteze.Plouă amar ca şi lacrimile credincioşilor veniţi cu miile din toată ţara .Plouă cu lacrimi căci România pierde un om care a fost aproape de sufletul ei.
     În ajunul funeraliilor iese soarele.La amiază, Părintele Patriarh este decorat post-mortem  de către preşedintele ţării, Traian Băsescu, cu Ordinul Naţional Steaua României, în grad de colan. Dar asta nu schimbă cu nimic durerea de pe chipurile oamenilor.Pe ecranele imense se derulează continuu momente din viaţa celui atât de iubit. Rând pe rând vin să-i aducă omagiu politicieni, oameni de cultură, feţe bisericeşti. Cozile se prelungesc până jos în Piaţa Unirii şi oamenii se agită,  parcă nu mai au răbdare. Timpul aleargă şi, pe măsură ce se apropie de ultimele ore, devin nervoşi, mulţi dintre ei leşină. Voluntarii de la Crucea Roşie nu mai fac faţă .Şi, după ce primesc primul ajutor, se aşază din nou la  coadă... Înserarea coboară peste catedrală...Doamne, a mai rămas o noapte în care mai au şansa de a săruta mâna patriarhului.Mâna...acea mână care i-a mângâiat de atâtea ori, este acum rece şi lipită de Sfânta Evanghelie...

S-a sfârşit!

 3 august, zi de doliu naţional...Dangătele clopotelor străbat văzduhurile parcă vrând să atragă atenţia cerului de îngeri.  Pe Dealul Mitropoliei, mii de credincioşi din Bucureşti şi din ţară, încremeniţi de durere, au venit să-i aducă un ultim omagiu părintelui lor. Portretul Patriarhului, umbrit acum de panglica neagră a doliului, priveşte tăcut spre mulţime. Pe frontispiciul Catedralei aceeaşi panglică amplifică tristeţea celor care l-au iubit şi care au ştiut să-i vadă sufletul.      Slujba de înmormântare este condusă de Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I. Rând pe rând înalţii prelaţi din străinătate vorbesc despre importanţa activităţii patriarhului şi îşi amintesc momente petrecute împreună . De la căpătâiul Patriarhului ni se spune că „  Taina morţii  este neînţeleasă pentru că aceasta depăşeşte limitele raţiunii umane.Omul, fiinţă zidită de Dumnezeu nu a fost creat spre moarte, ci să se bucure în Rai cu toate făpturile Domnului(...) Însă primejdia păcatului care pândea îndeaproape a adus omului moartea. Dar răstignirea şi învierea Lui Hristos l-a readus pe om la frumuseţea cea dintâi, la bucuria dintru început dându-i posibilitatea să-şi depăşească condiţia de fiinţă muritoare (...) Suntem încredinţaţi că există  trecere de această taină a morţii care poate fi depăşită doar prin credinţa în Iisus Hristos”...
Ritualul înmormântării Patriarhului se apropie de final. Clopotele încep să bată cu putere .Credincioşii se înghesuie să vadă  sicriul, purtat pe umeri de preoţi, înconjurând catedrala. Alaiul este condus de un preot care bate toaca , urmat de  alţi preoţi care ţin crucea , două steaguri, mitra şi însemnele patriarhale. În urma cortegiului, înalţi ierarhi, preşedinţii României de după revoluţie, primul ministru, membri ai senatului şi ai guvernului , multe feţe bisericeşti. Este atât de multă lume încât cu greu se poate urmări ritulalul chiar şi pe monitoare. Momentul final se apropie.Emoţiile se amplifică.Ochii nu mai pot opri lacrimile să curgă. Încordarea este maximă. Sicriul ajunge în faţa Altarului. Se cântă „Hristos a înviat din morţi / cu moartea pe moarte călcând/ Şi celor din morminte/ Viaţă dăruindu-le.  Pe trupul Patriarhului se toarnă vin  amestecat cu untdelemn apoi... cenuşă. Se aşază piatra pe mormânt.Oamenii oftează: S-a sfârşit! 21 de salve de tun încheie ceremonia şi jalea atinge apogeul...

Viaţa patriarhului, un munte abrupt

    La 30 iulie a căzut dureros cortina peste scena unei vieţi în care personajul principal  a fost iubit şi contestat în aceeaşi măsură. Drumul nu a fost unul neted, presărat cu flori, ci un munte abrupt care uneori îl arunca în prăpastie. Şi cine l-a scos de acolo dacă nu Dumnezeu, căruia i-a închinat viaţa din fragedă pruncie?…Astfel,  la 7 februarie 1915, într-o căsuţă  acoperită cu stuf, a familiei Arăpaşu din satul Tocileni, judeţul Botoşani se năştea al 10-lea copil (din 11) pe care l-au numit Toader. Învăţătorul din şcoala primară,Gheorghe Romanescu, fiu de preot, îi ducea deseori pe copii la biserică şi poate că într-una din aceste dăţi sufletul micului Toader, înfiorat de dangătul clopotului, aude chemarea divină. Şi, din acel moment, inima sa  începe să ardă de dorul Lui Dumnezeu. Neînţeles de părinţi, la numai 13 ani, Toader  hotărăşte să schimbe ocotirea mamei pe ocrotirea  dumnezeiasă. Prin urmare, fuge la Schitul Sihăstria unde intră ca frate:” după absolvirea şcolii am plecat la mănăstire, fără ştirea şi învoirea familiei”. Apoi, străbate colinele blânde ale Botoşanilor spre Mănăstirea Vorona. La vremea aceea locul i se pare departe , dincolo de linia orizontului. Găseşte că albastrul cerului de deasupra mănăstirii , liniştea şi pacea, pot fi comparabile doar cu Ierusalimul Ceresc. Acela era primul pas spre piscul muntelui.Datele biografice ale părintelui se succed cu viteza timpului, pentru că, an de an, sunt consemnate  evenimente  care-i marchează existenţa. Un moment important este data de 6 august 1935 când, la Mănăstirea Bistriţa, de lângă Piatra Neamţ, depune voturile monahale. Tot cu această ocazie primeşte şi numele de Teoctist.Se considera fiul duhovnicesc al Patriarhului Miron Cristea, întemeietorul seminarului de la Mănăstirea Cernica  unde a învăţat vreme de opt ani  ( 1932-1940). Între 1940-1944 urmează cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii Bucureşti, absolvită cu ”magna cum laudae”. În data de 25 marie 1945 este hirotonit ieromonah la Catedrala Mitropolitană din Iaşi. De-a lungul timpului ocupă mai multe funcţii: episcop-vicar patriarhal; episcop al Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului (1962) ; Episcop al Episcopiei din America şi Canada(1963); Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei(1973); Arhiepiscop al Iaşilor şi  Mitropolit al Moldovei şi Sucevei(1977)...
      După moartea patriarhului Iustin Moisescu, la 31 iulie, 1986, IPS Mitropolitul Teoctist devine locţiitor de patriarh, iar la 9 noiembrie a aceluiaşi an,  Colegiul Electoral Bisericesc îl alege Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind întronizat la 16 noiembrie 1986. După căderea dictaturii, Patriarhul Teoctist este acuzat de colaborare cu sistemul comunist, reproşându-i-se faptul că, sub mandatul său, au fost demolate mai multe biserici. Obosit de atâtea acuzaţii, în ianuarie 1990, Patriarhul invocă boala şi bătrâneţea şi se retrage la Mănăstirea Sinaia. După numai trei luni, la cererea Clerului, revine în scaunul patriarhal. În anul 1992 reînfiinţează Mitropolia Basarabiei stârnind, prin curajul său, antipatia Rusiei...

O strălucire fără precedent

      În cei 21 de ani de cârmuire , Preafericitul Teoctist aduce Biserica Ortodoxă la o strălucire fără precedent în istorie printr-un spirit echilibrat, capabil să gestioneze situaţiile de criză . Înfiinţează 12 noi eparhii în ţară, construieşte peste 2000 de noi lăcaşuri de cult şi  readuce la viaţă  peste 400 de mănăstiri dezactivate în perioada de tristă amintire; are un aport substanţial la reintegrarea învăţământului teologic preuniversitar şi universitar în învăţământul public; introduce religia în şcoli; reînfiinţează asistenţa religioasă în armată, spitale şi penitenciare,înfiinţează peste 230 de instituţii sociale pentru ajutorarea categoriile defavorizate. În anul 1999 Patriarhul face un gest istoric ce rupe lanţul urii şi al neînţelegerilor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică: invită pe liderul Bisericii Catolice, Papa Ioan Paul al II-lea, în vizită la Bucureşti, făcând astfel primul pas spre înfăptuirea ” unităţii în şi prin credinţă”. Era cel mai mare eveniment ecumenic de la Marea Schismă încoace (1054): ”Vă primim cu inima deschisă şi cu gând bun”, spunea Părintele în acele momente istorice, unice prin importanţa lor.

Dosarele securităţii

     Misiunea patriarhului a fost una dificilă.Se poate spune că a fost un supravieţuitor al veacului. Asupra lui au planat bănuieli de tot felul. Mulţi dintre cei care l-au denigrat voiau să-l vadă îngenuncheat şi de-abia aşteptau scoaterea la lumină a dosarelor securităţii.Cu tot atâta nerăbdare aştepta şi Patriarhul, dar din alte motive.Voia să i se vadă nevinovăţia.În primăvara acestui an , la Mănăstirea Antim, părintele mărturisea: ” După Revoluţie, atacurile nu mai conteneau, m-au numit  chiar Patriarhul Roşu.Dar…pe vremea aceea securitatea urmărea  toţi ierarhii, călugării şi preoţii...  Patriarhul era considerat cel mai rău dintre toţi, un duşman al comuniştilor, care venea cu ”armata lui cea neagră” să răstoarne puterea…Şi iată că dosarele au fost scoase la iveală, dar nu au găsit nimic”. De câte ori vorbea despre bisericile distruse şi despre preoţii arestaţi, Patriarhului i se umezeau ochii : „Am făcut altele noi, dar acelea care s-au dărâmat, s-au dus...Şi mulţimile de preoţi care au umplut închisorile comuniste şi ale securităţii... Au fost preoţi, episcopi, profesori şi credincioşi ai bisericii noastre...Am avut greutăţi enorme, pot spune de neînvins, pentru că acum lăcrimăm după ei”. Destinul Patriarhului a fost să moară pe un pat de spital. Ne este greu să vorbim despre sfinţia sa la timpul trecut.Cândva spunea că „ moartea nu există...Moartea se transformă în viaţă veşnică!” Dumnezeu să vă odihnească, Părinte! 

   Georgeta Istrate