sâmbătă, 11 februarie 2017

Profețiile lui Mitruț și manifestațiile din România




   A fost odată ca niciodată. Un om special prin sufletul său deschis către bine, dreptate și adevăr. El se numea Dumitru Iona Branc și  a scris mai multe cărți. Mulți dintre cei care l-au cunoscut, au avut încredere în ceea ce scria și spunea;  alții l-au privit cu scepticism.  Una dintre cărțile sale  se numește ”Treziți-vă români!” și a fost tipărită în 2007.  Mi-am adus aminte de ea acum, după ordonanța 13... Am căutat-o prin bibliotecă, deoarece voiam să recitesc profețiile scrise acolo cu privire la cei care au secătuit această țară. Vă redau câteva  fragmente din carte, să vă faceți o idee. 


Comisioanele, marea ispită


   Menționez că Mitruț nu mai este printre noi, dar profețiile sale se îndeplinesc sub ochii noștri: ”Conducătorilor, foști și actuali, cum explicați sărăcirea țării, hoțiile oficiale: bănci, firme, devalorizarea artificială a monedei, banii voștri din băncile străine, vânzarea fără scrupule a tot ce s-a putut vinde din această țară și tot ce s-a putut vinde din economie, doar pentru comisioane! Aceasta este valoarea acestei țări, în aceasta constă valoarea ei, în comisioanele primite de voi???”

A venit vremea decontului?


  
    Și după ce îi mustră pe hoți, iată ce le spune Mitruț:
” Vine vremea decontului! Dacă românii nu au avut cum să o facă, fiindcă au fost opriți de voi, iată că vine Divinitatea și vă cere să decontați totul, absolut totul. Niciunul nu va scăpa de decontul în fața românilor și a divinității. Vine vremea în care veți restitui tot ce ați luat fără să vi se cuvină. O să vă convingeți cu toții!” (paginile 44-45).

Cel mai demn lucru...


”Treziți-vă cei care conduceți  această țară la toate nivelurile! Ajunge! Asumați-vă responsabilitatea pentru tot ce ați făcut românilor, cereți-le scuze, rugați-i să vă ierte și să vă uite. Și plecați! Retrageți-vă! Este cel mai demn lucru pe care îl mai aveți la dispoziție!”(pagina 70).

A venit vremea...

   Mitruț scrie în această carte că trezirea românilor este iminentă, iar hotărârea aparține divinității.
”Treziți-vă români! Vremea voastră a venit , în viața voastră și în țara voastră. Adevărul să vă fie adevăr, niciodată minciună; libertatea să fie libertate, niciodată încătușare; omul să fie om, niciodată laș și iresponsabil; demnitatea să fie demnitate, niciodată trădare; valoarea să fie valoare, niciodată lucru de nimic; viața să fie viață, nu o ruină; ordinea să fie ordine, niciodată haos; conducătorii să fie adevărați conducători, nu falși conducători; țara să vă fie țară, nu un teritoriu unde fiecare face ce vrea; credința să vă fie credință, nu manipulare; iubirea să fie una necondiționată. Treziți-vă români! Vremea vostră a venit! Locul vostru este în țara voastră, locul vostru este de stăpâni în țara voastră, nu de victime ale străinilor și ale ignoranței celor care conduc România”.
    Treziți-vă români! A venit vremea să faceți din voi și viețile voastre, din familiile voastre, din țara voastră, o adevărată gură de rai, un loc în care să vă regăsiți și care să vă reprezinte (paginile 54-55-56).

Un nou tip de conducător

    ” O să apară  un nou tip de conducător – liderul politic spiritual – care nu este subordonat nimănui, nici măcar intereselor sale, ci doar divinității. Pentru cei care nu ne credeți, rugămintea divinității care v-o transmite prin noi, este să aveți răbdare, căci miracolul va sosi” (pagina 63).


Georgeta Istrate

luni, 6 februarie 2017

Ne-am născut în România



       Emoția acestor zile fierbinți de sfârșit de ianuarie și început de februarie, nu m-a ocolit nici pe mine. Cred că trebuie să fii de piatră, dacă vrei să rămâi indiferent la ceea ce se întâmplă în propria țară. Mai mult decât s-a văzut la televizor sau pe facebook, a fost strada. Atâția oameni, majoritatea tineri, mi-au înflăcărat inima, au scos din mine ideea de patriotism, de dreptate, de adevăr, de frumos. Plângeam. De tristețe, de fericire, de pustietate, de emoție. Nici eu nu mai știu de ce-mi curgeau lacrimile!  Oamenii aceia emanau o forță de neimaginat, îmi simțeam inima tremurând de măreția clipelor. Nimănui nu-i trecea prin cap să fie violent. Nu era timp de asta. Erau atât de mulți încât, dacă se mișcau în același timp, aveai senzația că se cutremură pământul. Toți pașnici, frumoși,creativi și mai ales dornici să restabilească dreptatea.

     Era frig, al naibii de frig. De la copilul de câteva luni ținut în brațe de un părinte sau purtat în cărucior, până la vârstnicul de 90 de ani, nimeni nu se plângea de frig sau foame. Ieșiseră acolo cu o idee măreață. Și ce poate fi mai important decât să aperi un principiu care ar trebui să fie primordial în caracterul unui popor: cinstea. În acele momente, m-am simțit mândră de românii mei, m-am simțit încă o dată mândră că sunt româncă. Dacă mi-a trecut prin cap vreodată că nu are cine să ducă mai departe neamul acesta, m-am înșelat. Copiii aceștia erau ca niște îngeri care se opuneau răului.

   Steagurile mai mici sau mai mari, fluturau pe tabloul de întuneric și lumină. Niciodată nu mi s-au părut aceste trei culori: roșu, galben și albastru, atât de frumoase, atât de strălucitoare, atât de diafane. Și când imnul României a început să răsune, se crease o atmosferă aproape mistică. Parcă se coborâse cerul și ne cuprinsese într-o îmbrățișare divină. Lanternele telefoanelor păreau mici stele coborâte din înalt, și nimeni nu se gândea să plece acasă. Cred că, dacă aș fi fost în locul celor care au provocat această rană României, mi-ar fi fost rușine, aș fi ieșit din acea clădire și aș fi cerut iertare acestui popor, în genunchi. Apoi aș fi demisionat și aș fi dispărut pentru totdeauna din prim plan. Probabil m-aș fi închis într-o mănăstire, cerând iertare lui Dumnezeu până la sfârșitul zilelor mele.  


     Trebuia ca acești oameni să ne provoace cu ordonanța mult  discutată, ca să arătăm cine suntem de fapt. Era momentul să le spunem celor care ocupă funcții în conducerea statului, că nu ne mai pot călca în picioare, că avem propria noastră mândrie și că nu pot face din noi cârpe de șters pe jos. Ne-am născut în România, este dreptul nostru să ne bucurăm de această țară. Și ea de noi!


Georgeta Istrate

marți, 31 ianuarie 2017

Aristotel, tipuri de prietenie (I)



Prietenia, mai importantă decât bogăția materială


Prietenia, în gândirea antică, a fost concepută ca un bine indispensabil vieţii şi care nu era separat de virtute. Or, virtutea este condiţia esenţială a fericirii. Conceptul de “philia” (iubire de prietenie)  înseamnă  orice fel de ataşament faţă de alţii, deci şi de prietenie.  Cel mai important teoretician al conceptului de “philia” a fost Aristotel, care a făcut din conceptul de prietenie o temă majoră a preocupărilor sale. În Etica nicomahică a dedicat acestui subiect două cărţi - cartea a VIII-a şi a XIX-a.
Nicio altă lucrare nu tratează prietenia cu atâta claritate, ca lucrarea lui Aristotel. În concepţia  sa, prietenia este mai importantă decât bogăţia materială , este o “floare a virtuţilor”: “ prietenia este o virtute sau, cel puţin,  inseparabilă de virtute. Şi nu există alt lucru mai necesar  vieţii decât ea. Căci nimeni nu ar concepe o viaţă fără prieteni , chiar dacă ar fi să posede toate  celelalte bunuri la un loc”.

De prieteni au nevoie şi bogaţii, şi săracii

Atât săracii cât şi bogaţii au nevoie de prieteni.Bogaţii pentru a-şi menţine prosperitatea, iar săracii sau cei aflaţi în situaţii nefericite găsesc în prieteni un refugiu. Aristotel spune că la baza prieteniei stau trei raţiuni: binele, utilul şi plăcutul cărora le corespund trei tipuri principale de prietenii: prietenie bazată pe virtute, pe plăcere sau pe interes. Semnul caracteristic prieteniei este intimitatea relaţiilor, căci doar petrecând timp împreună, celălalt   poate fi cunoscut şi acceptat.
Aşadar, prieteniile se împart în trei categorii distincte. Ele pot fi identificate după cele trei criterii pe care le-am amintit: binele, utilul şi plăcutul: “Prietenia presupune deci o bunăvoinţă reciprocă, fiecare dorind binele celuilalt, bunăvoinţă ce nu trebuie să rămână ignorată de niciunul dintre cei doi şi la baza căreia trebuie să stea unul dintre motivele despre care am vorbit mai înainte”.

Georgeta Istrate

Aristotel, tipuri de prietenie (II)




Adevărata prietenie înseamnă comuniune


 Aristotel spune că, pentru prietenie, fundamental este să se urmărească binele şi plăcutul. Dar adevărata prietenie  tinde spre perfecţiune.  Doar atunci când vom învăţa să renunţăm la noi înşine, când vom lăsa ceea ce este izvorât din virtute să ne însufleţească, atunci vom cunoaste prietenia în toată frumuseţea ei. Este un lucru greu, uneori cere sacrificii, dar acest fel de prietenie merită toate eforturile. Ea se bazează pe  o nobleţe interioară firească, nu exersată. Căci să fii nobil înseamnă să renunţi la interesele egoiste , să faci lucrurile aşa încât să-i fie bine celuilalt: “Prietenia între oamenii virtuoşi  este benefică şi sporeşte  pe măsură ce relaţiile dintre ei se strâng. Fiind virtuoşi,aceștia se corectează reciproc şi  se înalţă moral pe trepte superioare , modelându-se unul pe celălalt.
 Ca să definească prietenia perfectă, Aristotel vorbeşte despre afinităţi şi virtute. Dacă oamenii de acelaşi fel , care au în comun anumite vicii, pot dezvolta o prietenie născută din interes şi aceleaşi idealuri. Pentru prietenia perfectă în sensul cel mai bun , oamenii trebuie să fie virtuoşi, să aibă caractere frumoase bazate pe nobleţe sufletească. O astfel de prietenie este veritabilă  şi va dura în timp, deoarece ea se întemeiază pe bine şi pe plăcere, căci “ ceea ce este bun în sens absolut, este şi plăcut în sens absolut”. Astfel, prin pasiuni comune, timp petrecut împreună, schimburile de idei,  prietenia  poate atinge treapta cea mai înaltă. Astfel de prietenii sunt de preferat, însă , din păcate, sunt rare. Prietenia lor se află mai presus de calomnii. Ei au încredere unul în celălalt, nu se nedreptăţesc niciodaă.
“ Perfectă este însă prietenia  dintre oamenii cu  nobleţe spirituală, adică cei ale căror afinităţi izvorăsc din virtute. În acelaşi fel îşi doresc ei  binele unul altuia: ca oameni de virtute; şi oameni de virtute  ei sunt în însăşi esenţa lor. Iar a dori binele prietenului  pentru prietenul însuşi înseamnă a fi prieten în sensul cel mai înalt (pentru că o astfel de prietenie se datorează structurii interioare a celor ce o resimt şi nu unei stări accidentale). Prietenia lor durează atâta timp cât dau dovadă de virtute, iar virtutea este durabilă. Fiecare dintre ei este bun atât în mod absolut, cât şi în raport cu prietenul său, căci oamenii cu nobleţe spirituală sunt nobili în sens absolut şi în acelaşi timp utili unii altora. În acelaşi fel sunt ei şi plăcuţi: plăcuţi în sens absolut şi plăcuţi unii altora , pentru că fiecare găseşte plăcere  în actele ce-i sunt proprii  şi în cele de acelaşi fel , iar actele oamenilor de virtute  sunt identice sau asemănătoare”.
Aristotel subliniază pe parcursul întregii lucrări că prietenia cea mi bună se leagă între oamenii virtuoşi. Prietenia perfectă nu poate fi împărtăşită cu mai multe persoane. Ea este asemeni iubirii – nu poţi fi îndrăgostit de mai multe persoane în acelaşi timp: “ N-ar trebui să spunem că, aşa cum îndrăgostiţilor nimic nu le este mai drag decât vederea persoanei  iubite (senzaţie pe care o preferă oricărei alteia , pentru că ea trezeşte şi întreţine iubirea) , la fel şi pentru  prieteni, nimic nu poate fi mai de dorit decât viaţa în intimitate.  Căci prietenia înseamnă comuniune”.

Georgeta Istrate