luni, 19 septembrie 2016

O, mama mea frumoasă!






Adorm şi mă trezesc văzându-ţi chipul
În care au crescut, ca iarba rea, tristeţi,
Aş vrea să pot negocia cu timpul
Să îţi arăt că pe pământ există frumuseţi

De care n-ai ştiut, n-aveai vreme nici bani,
Să fi luat din viaţă câte-o clipă,
Copiilor le-ai dat şi trup, şi ani,
Credeai că a te bucura înseamnă o risipă.

Acum, afară plouă a toamnă de plumb şi de suspine,
Pe mine, întunericul din jurul tău mă arde,
Eu sunt vlăstarul răsărit din tine
Tu, rădăcina mea frumoasă, ca viersul unui barde.

De-o vreme, disperată, bat pe la uşi închise,
Iar cerul este plin de  nori ce-l înnegresc,
Vitralii de biserici se sfarmă-n mii de vise
Iar eu nu sunt în stare să-ţi spun cât te iubesc.

Pe străzi, pe unde soarele-a apus,
Doar întunericul din umbră hohoteşte,
Mă rog în taină, dar îngerii-s prea sus
Şi inima în care te-am ascuns se prăbuşeşte

Aş vrea să fie-n viaţa ta doar soare
Dar lumea-n care sunt e plină de nelume,
Mă doare strigătul din mine tot mai tare
În timp ce universu-a surzit taman la mine.

Şi plouă, iar pământul miroase-a prospeţime
Iar soarele pe care aş vrea să ţi-l trimit,
O, mama mea frumoasă, cum alta nu-i pe lume,
În disperarea din ochii căprui ţi s-a topit.



Georgeta
19 septembrie 2016




marți, 30 august 2016

Filip - 3





Nu aş vrea să am un copil ca mine!


-  În fine, draga mea prietenă, a venit şi ziua în care ne-au externat. Am uitat să-ţi spun, ceea ce acum ştii, mi-au pus numele Filip. Filip Tei. Nume de artist, nu? Cât am chinuit-o eu pe mama când mă purta în pântec... ţi-am spus că a avut sarcină toxică?
-         ... (Larisa zâmbeşte ridicând din umeri). Filip continuă:
-       ...Cum spuneam, perioada sarcinii a fost floare la ureche, pe lângă ce avea să urmeze. Apoi, bebeluş fiind,  ţipam continuu de ridicam tot blocul în picioare. Ea mă schimba, îmi dădea mâncare, alerga cu mine în braţe la medic, iar eu nu-i dădeam nicio clipă de linişte.
-         Toţi copiii plâng. Iar din câte văd, tu nu faci excepţie.
-         Nu toţi. Fratele meu cel mic nu-i auzeai gura. Chiar de avea scutecele ude, chiar de-i era foame sau îl durea ceva, nu făcea atâta caz. Am crezut şi încă mai cred că eu şi mama avem o karma ieşită din comun. Sau poate faptul că este o diferenţă de evoluţie între ea şi tata ca de la cer la pământ,  s-a creat o contradicţie la nivel spiritual. Nu ştiu. Ţi-am povestit lucruri pe care le-am aflat când m-am făcut mai mare, ca să vezi că din momentul în care m-a conceput şi până în ziua de azi, eu am chinuit-o fără  vreo explicaţie logică. Nu m-au înduioşat nici lacrimile, nici suferinţa pe care i-o provocam zilnic, nici că a vrut să se sinucidă de câteva ori din cauza mea... Cred că eu vorbesc cu tine aici şi acum, mai mult să mă înţeleg pe mine. În fine, îţi spusesem că atunci când m-am născut, mama era ea însăşi un copil. De exemplu, când medicul i-a dat reţeta, spunându-i că i-a trecut pe listă  şi nişte ceai de colici, ea a întrebat contrariată:
-         Ce sunt ăia colici, domnule doctor?
-         O durere abdominală intensă care survine într-o criză...
-         În ce fel de criză, domnule doctor? întrebă atunci curioasă mama, crezând probabil că trebuie să se lupte cu vreun balaur, să nu mă mai facă să plâng sau să nu mai am spasmele alea dureroase care o fac pe ea să sufere. Nu, nu râde frumoasă Larisa, mama nu prea avea habar să crească copii, iar internetul nici nu se gândea să apară la vremea aceea...
-         Asta nu e vina ei. Apropo, nu avea pe cineva care să o ajute?
-         Nu era nimeni dispus să o ajute. În plus, mama e o fiinţă singuratică. Ea nu cere ajutor decât într-o situaţie fără ieşire
-         Dar asta, pentru ea,  era o situaţie fără ieşire. La vârsta la care unele fete mai fac rochiţe pentru păpuşi, ea te avea pe tine, o păpuşă vie. Tatăl tău de ce nu o ajuta?
-         Tata?!!! Cred că glumeşti. Voi ajunge şi la capitolul acesta...
-         După ce ţi-a dat mama ceaiul pentru colici, ţi-a trecut?
-         Ei aş! Eu plângeam mai al dracului! Iar mama, săraca, nu putea face nimic, stătea numai cu mine în braţe, cum mă lăsa pe pătuţ, cum ţipam cât mă ţinea gura. Câteodată se enerva şi zicea ca pentru sine: copilul ăsta se crede la un concurs de urlat. Noaptea nu pot dormi, ziua nici atât... Doamne, spunea cu lacrimi în ochi, dacă ştiam că un copil se creşte atât de greu, mă călugăream! Şi pe scaunul toaletei trebuie să-l ţin în braţe!!!!
-         Tu crezi că ai fost un copil îngrozitor?
-         Nu ştiu. Dar nu aş vrea să am un copil ca mine. Într-o zi, îmi aduc aminte că eram de vreo 14 ani, supărată de relele pe care i le făceam zilnic, mama a spus că îmi doreşte să am în viaţa asta tot ce-mi place.Însă primul copil, pe care o să-l am, să fie exact ca mine, să „ înţelegi mai bine câtă suferinţă îmi provoci”.
-         Îmi vine să râd, spuse Larisa.
-         Râzi tu, dar să ştii că un astfel de copil te poate aduce în cea mai proastă stare. Şi dacă eşti sărac şi nu-ţi permiţi un psiholog sau să angajezi pe cineva să stea cu copilul, ca să mai respiri şi tu, ajungi s-o iei razna.

Georgeta Istrate

Va urma

sâmbătă, 27 august 2016

Filip - 2







O naştere grea

-         Aha da, momentul naşterii...Se pare că mama s-a chinuit mai mult de 24 de ore înainte să mă aducă pe lume. Ţipa de răsuna spitalul, dar  nimeni nu se uita la ea. Toţi surziseră. Ştii şi tu cum sunt doctorii: dacă nu plăteşti, te lasă să mori ca  pe un câine. Şi cum părinţii mei erau foarte săraci, iar mama avea la ea doar 100 de lei, medicii lui peşte prăjit au lăsat-o să se chinuie ore în şir fără să le pese.  
-         Eşti cam revoltat. Asta înseamnă că ţii la mama ta?
-         Nici vorbă! Uiţi că vorbesc despre naşterea mea. Puteam să mor...
-         Nu te cred. Îţi ascunzi sentimentele ...după deget? (râde).
-         Prostii!... Când acele dureri, pe care voi le numiţi ale naşterii, porneau, ea striga cât o ţinea gura la Dumnezeu să o ajute. Era doar o copilă de 18 ani, dar acest lucru nu a înduplecat inimile medicilor . Răsuna maternitatea de  „Tatăl nostru” , de corul tuturor gravidelor din salonul cu 12 locuri, toate ocupate. Căci strigătele mamei mele au fost de-a dreptul molipsitoare, ca un refren dintr-un cântec ale cărui versuri strigă viaţa pe nume. Of!...Mama spunea că se chinuia aşa de tare, încât nu mai spera să vadă răsăritul soarelui vreodată. La naiba cu sărăcia! Este o boală de care umanitatea nu ar trebui să sufere.
-         Şi totuşi...
-         Şi totuşi, în duminica aceea de mai, când primăvara este în  toată splendoarea ei, ea a născut un băiat de 3,400 kg. Eram eu, mărişor, frumos foc, după cum se vede şi acum, aveam părul lung de puteai să mi-l împleteşti. Babele pe la ţară spun că de-aia avea mama aşa greţuri cu mine, că aveam părul neobişnuit de mare. Ei, doar mă născuse o zeiţă! Şi zeiţa avea să-l vadă pe dracul în următorii ani... Aşadar, pe la 8,30 dimineaţa venisem pe lume, făcând ravagii în trupul mamei, care acum se afla pe masa de operaţie, căci trebuia să fie cusută. N-am vrut în ruptul capului să ies, cică din cauză că mama era epuizată de atâta durere şi strigăte, nu mai avea putere să mă ajute să mă nasc. Şi atunci au vrut să mă scoată cu forcepsul. Auzind asta, mama a strigat tare că nu vrea acel instrument care ar putea să-mi lezeze o parte din trup. Nuuuuuuu!!!Apoi  şi-a adunat ultimele forţe, a împins cât a putut. Spunea că  a ajutat-o o asistentă solidă, apăsând cu cotul deasupra burticii. Şi iaca primul ţipăt! Au zis că am luat nota zece...  
-         Ei, dar năzuros ai mai fost, spuse Eliza pe un ton glumeţ. Pesemne îţi plăcea în pântecul mamei, în raiul de început. Şiiii?
-         Şi, exact când m-am născut, la câteva minute, a apărut şi tatăl meu, sătul de somn şi dornic de un motiv de băutură. A întrebat asistenta ce i-a născut nevasta, iar după ce a aflat, s-a oprit direct la cârciumă, evident, să celebreze evenimentul. Când a revenit la spital, era beat criţă şi, bineînţeles că a trezit-o pe mama, care adormise.
-         Filip, ştii că ai talent de povestitor?!
-         Ei, fetiţo, dar ce talente n-am! răspunse acesta pe un ton glumeţ, de puteai să juri că te afli în faţa celui mai vesel om de pe pământ.
-         Ei, şi cum spuneam, tata intrase să-şi facă numărul. Vorbi frumos, de parcă nu era el: „Larisa, draga mea, îţi mulţumesc pentru că mi-ai dăruit un băiat!” Mama, săraca, i-a răspuns ironic: „Şi dacă era fată, nu-mi mulţumeai?” La care tata, plin de maniere, îi răspunse că: „mereu mi-am dorit o fetiţă care să semene cu tine  şi să aibă sufletul tău, dar mă mulţumesc şi cu un băiat”. Mama a zâmbit şi a închis ochii, fiindcă era moartă de oboseală...

Georgeta Istrate

Va urma

miercuri, 24 august 2016

Filip (roman) - 1



  

De ce ţi se spune Filip cel Rău?

    Şedinţa de terapie începuse de vreun sfert de oră. După ce analiză mai bine dosarul, Eliza  îşi  întrebă pacientul:
-         De ce ţi se spune Filip cel Rău?
-         Chiar vrei să ştii de ce?
-         Desigur. Mor de curiozitate. Uneori,  poreclele spun foarte multe despre caracterul unui om. Doar că vreau să povesteşti singur.
-         Dacă insişti...Bănuiesc că eşti interesată şi din cauza profesiei tale de psiholog. De aceea îţi voi povesti viaţa mea, din care reiese că îmi merit acest nume cu prisosinţă. Aşadar, m-am născut în mai 1974. Pe timpul sarcinii, mama a suferit foarte mult. A avut ceea ce se cheamă în termeni medicali „sarcină toxică”. Se pare că eu am fost karma ei cea mai dură, fiindcă din momentul în care m-a conceput, am chinuit-o. Şi încă o mai fac. Să ştii că îmi dau seama că îi provoc suferinţă, dar nu mă pot opri. E ca în Noul Testament, parcă în capitolul Romani spune exact despre comportamentul meu „ Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!”
-         ...
-         Spuneam că, în timpul sarcinii, mama leşina des, voma tot ce mânca, de multe ori se hrănea doar cu lămâi. Slăbise aşa de mult încât oasele păreau că vor să iasă din piele.
-         De unde ştii toate astea, Filip?
-         Ce întrebare! De la mama, de la tata, de la cei care au fost cu voia sau fără voia lor lângă ea. Unii care au fost martori ai căsniciei lor mizerabile, mi-au spus că din cauza faptului că mama slăbise în halul acela, tata îi arunca des în faţă că e urâtă şi că vrea s-o lase. În realitate, mama este o fiinţă foarte frumoasă, are un chip neobişnuit, aş putea spune angelic… Apropo, am citit undeva, nu-mi mai amintesc unde, că oamenii care au RH-ul negativ nu ar avea originile pe planeta asta. Ei bine, ea are acest RH. Şi, mai în glumă, mai în serios, spune că ea este o zeiţă… Dar să revin la ce spuneam. Da… tata începuse să se uite după altele…
-         Te asigur că toţi bărbaţii, fie că au zeiţe sau fiinţe umane lângă ei, se uită după altele, ţinu să adauge Eliza.
-         Poate că ai dreptate, dar eu am auzit că au fost la un pas de divorţ din cauza asta.
-         Să înţeleg că ţi-ar fi părut rău dacă ai tăi ar fi divorţat?!
-         Chestiunea asta mă lasă rece. Pe mine mă interesează doar persoana mea. Restul să se ducă dracului!
-         Nu cred că ai un suflet atât de egoist…
-         Ei, dacă vrei să-ţi spun şi nişte cuvinte dulci, fie. Oricum, subiectul acesta mă depăşeşete, iar dacă vrei părerea mea, chiar dacă m-am născut pe lumea asta să-mi rănesc mama, recunosc că i-ar fi fost mult mai bine fără tata. Şi fără mine… Nu ştiu ce a făcut zeiţa în alte vieţi să merite o asemenea soartă… De ce zâmbeşti?
-         Repet, cuvintele tale îmi dovedesc încă o dată că în tine există mai multă lumină decât vrei să laşi să se vadă.
-         Aşteaptă să vezi câte “nebunii planificate” le-am făcut. Atunci  o să vezi ce negru e dracul. Şi nu-mi pare rău deloc. Unii spun că cei care fac rău altora intenţionat sunt adevăraţi profesori!
-         Ohohooo, râde Eliza ! Hai mai bine să ne întoarcem la ideea de început, aceea a naşterii tale. Ce ştii despre asta?

Georgeta Istrate

Va urma

vineri, 19 august 2016

E-o taină în tine...




Cu mâini de petale de maci din câmpie
Ca-ntr-o poveste,  tăcut, mă  cuprinzi,
Privirea ţi-e calmă, ţi-e verde şi  vie
Cu focul din suflet încerci să mă prinzi

E-o taină în tine ce mă pune pe jar
Când braţele se deschid iubitoare spre mine,
M-ascund între ele, de rău şi de bine,
Şi de tot ce în lume înseamnă zadar.

Cu palmele calde obrajii-ţi cuprind
Tăcerea îşi scrie  romanţa iubirii,
Pe cer miliarde de stele s-aprind
Şi-n taină pe lume-nfloresc trandafirii.


Georgeta,
19 august 2016

Pierre – destinul unui condamnat






    

O karma extrem de grea



    După douăzeci de şedinţe în faţa unui tribunal neobişnuit, format din cinci psihologi şi astrologi, verdictul nu părea îmbucurător. Pierre  asculta ţinând capul plecat, ca un condamnat în această dimensiune numită viaţă. Oricum, chinurile la care şcoala pământească îl supusese, vorbeau  fără doar şi poate, despre o karma extrem de grea. Şedinţele de terapie, pe care fusese de acord cu greu  să le facă, erau pentru un singur aspect al vieţii. Nu putea să o scoată la capăt nicicum, iar speranţa într-o explicaţie care să îl ajute să meargă mai departe era singura consolare pe care o mai căuta. La un moment dat, singura femeie din grupul de cinci specialişti, se ridică şi, cu o atitudine de soră de caritate, începu să vorbească:

Niciodată nu vei fi liber!

    Am ascultat şi reascultat înregistrările şedinţelor trecute şi am constatat că, din păcate, niciodată nu vei fi liber! Şi asta nu că nu s-ar putea, ci pentru că îţi place, chiar dacă nu crezi. Tu eşti căsătorit cu această făptură, ea e stăpâna vieţii tale, pentru ea eşti capabil de cele mai rele fapte. Poţi să minţi, poţi să furi, poţi să înşeli, poţi să ucizi. Oricare altă femeie este doar  o unealtă care te ajută să-ţi satisfaci unele nevoi. Ea, acest tiran, este dumnezeul căruia i te închini. Ea te sufocă cu prezenţa ei, cu cererile ei, cu mizeriile pe care ţi le face. Din păcate, din punct de vedere omenesc, este foarte greu de suportat o astfel de fiinţă. Dar, din fericire, a suporta până la capăt, înseamnă a-ţi plăti multe datorii pe care le-ai acumulat în vieţile trecute.

Eşti un spirit deosebit

    Ne este milă de tine, căci într-adevăr eşti un spirit deosebit. Credem că ai în tine lumină, dar întunericul te-a împresurat ca o boală şi te gâtuieşte, îţi ia ultima suflare fără niciun pic de milă. Eşti un spirit posedat, suferind, care nu-ţi conştientizezi  starea. Ai nevoi fizice pe care cauţi să ţi le îndeplineşti cu egoism, un egoism pe care nu vrei să-l recunoşti sau poate nu-ţi dai seama de starea în care te afli. Sau poate nu ai încotro.  Din cauza acestei făpturi demonice, nu poţi iubi cu adevărat. Ca să supravieţuieşti în lumea aceasta, nu poţi fi autentic.Şi eşti conştient de acest lucru. Tu copiezi iubirea din jur, o simulezi, o pui în practică aşa cum o percepi.

Ţi se fură dreptul la fericire

    O vreme îi poţi păcăli pe oameni, dar mai devreme sau mai târziu, ei îşi vor da seama că eşti doar un vas gol. Şi nu pentru că nu ai fi capabil de iubire, ci pentru că ţi se fură fiecare strop de iubire de către fiinţa care te domină. Nu te va lăsa să fii cu adevărat fericit. Când rosteşti cuvintele „ te iubesc”, o faci maşinal, fiindcă aşa crezi că TREBUIE! Nu ai experimentat niciodată fericirea de a simţi energia acestei expresii. Este o  crimă ca acest diavol egoist să-ţi fure dreptul la fericire, să te sufoce cu prezenţa ei lacomă, cu cererile tot mai mari, cu pretenţiile exagerate.


Se hrăneşte cu lumina din tine


     Tu eşti sacrificatul, în tine a găsit slăbiciune, se hrăneşte cu lumina din tine, lăsându-ţi  doar întunericul. Cărui dumnezeu te închini tu dacă, de fapt, ai un idol în persoana acestei creaturi diabolice? Una din poruncile lui Dumnezeu spune „să nu furi”. Tu o faci mereu, nu pentru tine, ci pentru ea. E nesătulă, vrea toate atrocităţile posibile,  şi nu le face cu mâna ei, ci te pune pe tine să le faci. Tu, ca un om bun ce vrei să fii, îi dai totul, nu contează pe cine răneşti, nu contează în cine loveşti. Tu ai sau crezi că ai datoria de a o apăra cu preţul vieţii tale.

Ai capacitatea de a iubi cu adevărat...

    Suflet chinuit de întuneric, când te vei lepăda de tirania acestei creaturi mizerabile? Când vei conştientiza că eşti şi tu un suflet  care are dreptul la viaţă, la dragoste şi lumină? Când vei opri fluviul iubirii care merge spre ea ca un sacrificiu, şi îl vei îndrepta spre o persoană care merită? Nu poţi păcăli pe cineva la nesfârşit, ai nevoie de iubire autentică să te poţi activa. Până atunci, suferi, crezând că aşa ar trebui să fie. Din ceea ce ne-ai spus, am ajuns la concluzia că ai capacitatea de a iubi cu adevărat. Reflectează la asta!


Georgeta,
august 2016

miercuri, 10 august 2016

Mergi cu bine spre lumină, Regină Ana!


   



    Am trecut în această seară pe la Palatul Regal. La poartă erau foarte mulţi jandarmi, iar poliţiştii înconjuraseră zona. Bucureştenii aprindeau candele şi depuneau flori lângă fotografia Reginei Ana. Chipul ei, luminat de un zâmbet cald, mi-a tremurat inima. Am spus însoţitorului meu: 

    - Ciudat, cât a fost în viaţă, nu am simţit pentru ea ceva special, ştiam că există şi atât. Acum însă, nu ştiu de ce, îmi simt inima învăluită într-o tristeţe care mă alunecă spre un hău interior pe care nu-l pot controla... Ce frumoasă era! Sunt convinsă că era şi bună, căci acest zâmbet parcă te îmbrăţişează. Are chip de mamă, de mamă a tuturor, nu doar a copiilor ei. Păcat că Destinul nu i-a dat voie să ne iubească, a ţinut-o departe de noi, să vadă probabil cât vom supravieţui ca nişte orfani, neluaţi în braţe, nealintaţi, neocrotiţi, lipsiţi de zâmbetul ei atât de cald şi de dulce. Poate, într-o altă viaţă, vom avea această şansă... Mergi cu bine spre lumină, Regină Ana!  


Georgeta,
10 august 2016