Practica pedagogică, o experienţă unică…



La început a fost asistarea…

       Dragii mei, voi pune câteva impresii despre una dintre orele de istorie  la care am asistat, în timpul practicii pedagogice. Din motive obiective, nu voi da numele profesoarei şi nici al şcolii. Ora s-a ţinut la clasa a VI-a , iar elevii avuseseră de învăţat lecţia „Formarea statelor feudale româneşti”. În prima parte,  doamna profesoară a ascultat câţiva elevi, pe care i-a şi notat, apoi, înainte de a trece la lecţia nouă, a mai făcut o recapitulare generală, antrenând întreaga clasă. Atitudinea profesoarei era una  autoritară şi blândă în acelaşi timp, fapt care o făcea plăcută copiilor. Profesoara şi elevii păreau un întreg. Împreună erau conectaţi la ideile din lecţie, am observat o receptivitate deosebită din partea clasei. Atmosfera a fost vioaie.  De altfel, doamna profesoară a stat foarte puţin la catedră (doar când a strigat catalogul sau a notat), mai tot timpul se plimba printre bănci.

       În a doua parte a orei, profesoara  a predat lecţia: „Imperiul Otoman”. A punctat ideile principale, pe care le-a şi scris pe tablă, apoi le-a dezbătut cu copiii. Mai întâi, au discutat despre originea Imperiului Otoman , apoi le-a vorbit despre organizare, nu înainte de a preciza diferenţa între un stat şi un imperiu (de fapt, aceasta a fost o întrebare pe care a pus-o clasei, la care a primit răspunsul corect). Prin urmare, copiii au aflat că, iniţial, otomanii erau organizaţi în triburi, dar, printr-o politică de cucerire, aceste triburi au devenit un imperiu. Le-a vorbit despre extinderea teritorială, mai întâi ocupând teritorii bizantine, apoi extinzându-se în Bulgaria şi Serbia. S-a lămurit termenul de paşalâc – o provincie a imperiului otoman-, apoi s-a discutat despre anul 1453, care a fost cel mai important moment, când, sub conducerea lui Mehmed (Mahomed) al II-lea, a fost cucerit Constantinopolul, moment ce a pus capăt existenţei Imperiului Bizantin.
  Când a ajuns la cauzele expansiunii otomane, doamna profesoară a împărţit clasa în trei grupe, cărora le-a dat să sintetizeze câte un fragment. După 3-4 minute, copiii au fost capabili să scoată ideile principale şi să le prezinte.
  Spre finalul orei, s-a făcut o scurtă recapitulare, pentru fixarea ideilor principale din lecţia nou predată.


 Apoi, predarea…

       Aveam de predat la o clasă a V-a, iar lecţia s-a numit “Marea colonizare greacă”.   Reactualizarea cunoştinţelor anterioare s-a făcut foarte repede, în maximum 10 minute. Mi-am dat seama că elevii sunt foarte bine pregătiţi, atenţi, respectuoşi, receptivi, asimilează foarte repede cunoştinţele noi. Surpriza plăcută a fost că, în momentul în care lansam o întrebare, toate mâinile erau pe sus.
  Pentru lecţia pe care trebuia s-o predau,  aveam în faţă un proiect , pe care am încercat să-l urmez. Pentru că elevii erau foarte receptivi, am încercat să le testez capacitatea de sinteză. La ultimul capitol pe care-l aveam de predat, am format patru grupe, cărora le-am dat câte un subiect, precizându-le pagina la care găseau textul. Le-am dat 3 minute. Din nou am avut o surpriză plăcută, deoarece elevii s-au descurcat minunat.
  Cu astfel de  copii, totul a mers foarte repede. Timpul trece foarte greu, când ai în faţă o clasă isteaţă , iar emoţiile începutului te sufocă.  Vreau să spun că, până la pauză, mai erau vreo şapte minute. Ce să fac? Mi-a venit o idee: am cerut un manual din clasă, pe care l-am răsfoit repede. Ochii mi-au căzut pe câteva descrieri ale Greciei, din care m-am decis să le citesc un pasaj. Şi, desigur, l-am ales pe cel mai emoţionant. Ideea nu îmi aparţine, am împrumutat-o de la profesorul meu de filozofie, care, uneori, citea un anumit paragraf din carte, cu intonaţie şi sensibilitate. Acest lucru mi-a plăcut, de aceea m-am gândit să-l aplic şi eu. Îmi pare rău că nu am acel text să-l reproduc, dar îmi amintesc că , din când în când, mă opream din citit şi le spuneam: vedeţi ce frumos este descrisă Grecia? Atât de poetic! Le reciteam fraza care mă impresionase. Aveam senzaţia că acei copii înţeleg totul şi că ideea mea de a face 2 minute de literatură istorică nu a fost rea.
 Spre final, am vrut să fixez ideile principale din lecţia nou predată şi, ce credeţi? Copiii ştiau lecţia foarte bine!
  A fost o experienţă unică în viaţa mea.


Georgeta Istrate

Iubitul meu, tu n-ai nimic de dat!


Deşertul sufletului tău
Îmi veştejeşte răsuflarea.
Focul violent al al ochilor tăi
Îmi seacă izvoarele
Îmi usucă marea
Mi-aduce întristarea


Arşiţa  privirii tale
Visele mi le striveşte,
Răcnetul glasului tău
Îmi cutremură fiinţa
Puterile mi le sleieşte,
Iubitule, tu eşti
Veninul ce-otrăveşte!

Şi nici o oază nu  se vede
Şi nici un cântec de  cântat
Vreun firicel de apă vie
Vreo adiere pe-nserat
Să facă fiinţa-mi să vibreze
Iubitul meu, tu n-ai nimic de dat!

Georgeta Istrate

Iisus Hristos, patimi şi înviere


“Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.Iar Eu, când mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine”(Ioan, cap.12)

      Moartea şi învierea Domnului Iisus deschid omului uşa mântuirii.Chiar dacă bucuria este precedată de suferinţă ! Jertfa Mântuitorului este împlinirea făgăduinţei că păcatul adamic nu va chinui la nesfârşit creaturile lui Dumnezeu.Este nevoie ca inima curată a Mântuitorului să se unească cu inima păcătoşilor pentru ca păcatul şi moartea să nu mai aibă nicio putere asupra celui ce caută eliberarea. El, Dumnezeu, vine ca să ne vindece de rău.Care este teoria Lui ?  El spune că ne vindecăm de rău iubind pe cei răi! Sacrificiul Lui aduce  schimbare  în echilibrul lumii.Şi o nouă credinţă  face tablele legii să vibreze în inimi de oameni.

   Doamne, ascunde-mă în inima Ta !

Adevărata măreţie stă în umilinţă

    
     La cina cea de taină,  Isus este îngândurat, iar pe faţa Lui se aşterne umbra tristeţii.Glasul Lui, deşi plin de iubire, trădează o mare îngrijorare când se adresează ucenicilor : « Mi-a fost dor să  mănânc cu voi acest Paşti,mai înainte de patima mea.Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârşit în împărăţia lui Dumnezeu »(Luca, cap.22). Isus se ridică de la masă, se încinge cu un ştergar, şi spală picioarele ucenicilor…poate că vrea să-i facă să înţeleagă că un viitor cetăţean al împărăţiei cerului trebuie să ştie că adevărata măreţie stă în umilinţă.Are atâtea să le spună !Le  vorbeşte  despre trădare, despre legea cea nouă , despre trupul şi sângele Său care se dă pentru omenire,despre Duhul Sfânt ce are să vină după El …chiar şi despre înviere.Ei parcă nici nu-l aud.Se ceartă pe un loc fruntaş în împărăţia lui Dumnezeu.Apoi îşi fac pe rând procese de conştiinţă să vadă dacă nu cumva în inimă li se ascunde şarpele trădării.Insuşi Iisus îl arată pe cel care are să-l vândă.Iată-l !După ce primeşte bucata de pâine din mâinile Mântuitorului, Iuda iese .Aerul nopţii picură trădare cu adieri de moarte.Bezna nu-l împiedică să-şi pună planul în aplicare…Din camera în care se desfăşoară cina, Iisus îi simte paşii alergând către cei ce vor să-i ia viaţa.Ce grea e despărţirea !Şi zarurile au fost aruncate… « Vă dau o poruncă nouă :să vă iubiţi unii pe alţii.Precum v-am iubit Eu, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul…Prin acestea vor cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei »(Ioan, cap.13).

   Doamne, deşi Te-am trădat , Tu m-ai lăsat să trăiesc !

Atât de singur !



  
   Probabil că şi luna intuieşte că ceva o să se întâmple.Strălucirea ei luminează paşii Mântuitorului care, însoţit de ucenici, se îndreaptă spre grădina Ghetsimani.Ah, oare de ce pare că nu mai are putere nici să meargă şi trupul i se clatină ca o trestie în bătaia vântului ?De ce faţa Lui este atât de palidă ca şi cum aripa morţii ar fi deasupră-i ca o sabie a lui Damocles ?Cu toate că în timpul cinei Isus le spusese… ei nu realizează importanţa momentului.Starea Lui este confirmată cu vorbe : « Întristat este sufletul Meu până la moarte.Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine. »(Matei, cap.26)
  O prăpastie de nepătruns se interpune între El şi Tată.Despărţirea de El este de nesuportat.Întunericul Îl împresoară şi se strânge în jurul Lui ca un cerc sufocându-i orice speranţă.Trupul, şi-aşa firav ,începe să tremure.Buzele Lui nu încetează să se roage.Greutatea păcatului omenirii este teribilă.Prin porii pielii ies picături de sânge ce cad pe pământ amestecându-se cu roua nopţii.Lacrimile nu mai pot fi controlate.Acum este momentul deciziei finale.Va bea sau va refuza paharul mâniei lui Dumnezeu ?Va accepta să se identifice cu păcatul pentru a salva o omenire nelegiuită ? Cu ultimele puteri,omul din El strigă : « Părinte, de voieşti, treacă de la mine acest pahar » dar chiar şi în acel moment atât de greu El adaugă : « Totuşi, nu voia Mea, ci voia Ta să se facă ! »(Luca,22) Ah, El se luptă singur cu puterile întunericului.Caută consolare la iubiţii lui ucenici.Cât de mult l-ar mângâia rugăciunile lor în aceste momente ! Se îndreaptă spre ei.Până şi mersul îl doare ! Ucenicii dorm…cred că până şi îngerii din cer se înneacă în lacrimi de mila singurătăţii Domnului. În acest moment, Iisus poate  refuza să devină jertfă de ispăşire pentru o lume blestemată.Dar nu o face.În criza aceea, un înger coboară la El.Nu ca să îndepărteze paharul chinului şi al umilinţei, ci ca să-l întărească.
    Doamne, în acel moment ai privit în timp şi ai văzut că am să te caut.  Atunci ai decis să plăteşti !

Cu o sărutare…

  
     Este trecut de miezul nopţii.Şoapta vântului aduce zvon de nelegiuire… Atât de importantă este arestarea lui Iisus că înşişi bătrânii poporului,arhiereii şi chiar Marele Preot se alătură urmăritorilor însetaţi de sânge. În fruntea lor este chiar Iuda care, atunci când îşi vede învăţătorul, îl îmbrăţişează. Stătuse atâta vreme alături de El şi nu-şi dăduse seama că El îi cunoaşte  sufletul şi gândurile … Dezamăgit, Isus care ştie că gestul este doar un semn de recunoaştere pentru conducătorii iudei, îi răspunde : « Cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului ? » Văzând că Învăţătorul nu opune rezistenţă, Petru scoate sabia şi încearcă să-L apere.Isus repară răul şi-şi ceartă ucenicul, care nu mai înţelege nimic.Apoi, în timp ce frânghiile îi leagă mâinile, Isus adaugă:« Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi cu toiege. În toate zilele fiind cu voi în templu, n-aţi întins mâinile asupra Mea.Dar acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului »(Luca,22). Iată, El se lasă scuipat , batjocorit, sfidat.Ucenicii ar vrea să ştie de ce nu-şi arată puterea dumnezeiască astfel încât să împrăştie gloata aceasta înfierbântată.Înfricoşaţi de faptul că ar putea fi prinşi o dată cu El, ei fug care-ncotro…Doamne, şi Iisus le spusese asta : « Iată vine ceasul, şi a şi venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale sale şi pe Mine să mă lăsaţi singur »(Ioan,16).Până şi  Petru care susţine că şi-ar da viaţa pentru El se leapădă de Domnul său de trei ori…
   Doamne, neîncrederea mea Te răneşte şi acum !

Să fie răstignit!

    
   În noapte, oraşul este trezit de strigătele batjocoritorilor.Făclii şi felinare descoperă chipurile întunericului schimonosite de răutate.Acum ei nu mai gândesc decât cum să-şi folosească subtilitatea şi iscusinţa pentru a obţine condamnarea lui Iisus.O judecată preliminară la fostul Mare Preot Ana ar putea să-i ajute.Ca sentinţa să fie irevocabilă, trebuie să i se găsească cel puţin două capete de acuzare grave:unul să-l condamne în faţa iudeilor , atât de grozav încât ei să uite toate minunile şi dragostea Lui şi să ceară răspicat moartea; şi cel de-al doilea să-l condamne fără echivoc în faţa romanilor sub a căror dominaţie se află.De la Ana, este trimis la Caiafa, Marele Preot.Apoi, în faţa Sinedriului…Sunt mulţi acuzatori dar niciuna dintre acuzaţii nu stă în picioare.Iisus tace.Caiafa fierbe de mânie. Îl enervează calmul şi înfăţişarea nobilă a Mântuitorului.Dialogul ce urmează este hotărâtor:”Te jur pe Dumnezeul cel viu” spune Caiafa,”să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul,Fiul lui Dumnezeu.” De data asta Iisus nu poate nega originea Lui divină.Ar însemna să nu-L recunoască pe Tatăl.O lumină nepământeană învăluie chipul său obosit şi rosteşte:”Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului.” La auzul acestor cuvinte Marele Preot îşi sfâşie hainele. “A hulit!” Suficient, ca cel judecat să fie condamnat la moarte.Tot ce le rămâne de făcut este să primească aprobarea romanilor.Guvernatorul roman,Ponţiu Pilat, nu-i găseşte nicio vină.Trăsăturile nobile şi bunătatea din privire …ah, cum să condamni un astfel de om ? Nici Irod nu vrea să pronunţe sentinţa pe care gloata o cere.Şi iată-l pe Iisus din nou în faţa lui Pilat.Sala de judecată fierbe.Coroana de spini şi urmele biciului însângerează chipul frumos al Mântuitorului istovindu-L într-o durere tăcută. Pilat vrea să le elibereze pe unul de-al lor.Ii pune să aleagă între un criminal pe nume Baraba şi Iisus.Ei cer eliberarea lui Baraba. Cât priveşte pedeapsa lui Iisus, ei strigă răspicat : « Să fie răstignit !Sângele lui să cadă asupra noastră ! » strigă Caiafa şi complicii săi.
Doamne, îndurarea Ta mă obligă să-mi văd micimea !

Steagul mântuirii pe muntele veşniciei

      

   Clipa este tulbure ca un orizont fără culoare.Roşul sângelui ce ţâşneşte sub presiunea coroanei de spini face fruntea Mântuitorului mai frumoasă ca o auroră.Frumuseţea aceasta doare.Sentinţa cerută şi aprobată îl conduce spre locul execuţiei.Ei decid că trebuie să-şi poarte singur crucea.Paşii lui slabi nu mai pot şi… cade. Simon din Cirene  preia povara. Printre acuzatorii care nu se mai satură lovindu-L şi scuipându-L se află şi oameni care nu-l cunosc prea bine, dar plâng pentru că-i intuiesc nevinovăţia.Femeile şi copiii au ochii în lacrimi ;ucenicii îl urmează de la distanţă cu inimile zdrobite ;mama lui Iisus nici nu-şi mai simte sufletul de atâta suferinţă.Ajunsă la Golgota, când vede cuiele ce se înfig în mâinile Fiului său, leşină de durere.Şi în aceste momente, El se roagă : « Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac »(Luca, cap.23). Iată, crucea este ridicată şi deasupra capului Lui Hristos stă scrisă acuzaţia : «  Iisus din Nazaret, împăratul iudeilor!» Sub povara grea a păcatului, inima Sa se frânge.Şi în această agonie ,o consolare nesperată vine chiar din partea unuia dintre cei doi tâlhari răstigniţi o dată cu El : « Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. » Cu glasul aproape stins, dar prinzând puteri la auzul acestei rugăminţi, Iisus rosteşte :Adevărat grăiesc ţie astăzi, vei fi cu Mine în rai ! »(Luca, cap.23)
   Un întuneric de nepătruns cuprinde pământul.Groaza şi panica pun stăpânire pe mulţimea adunată în jurul crucii.Se face linişte. Iisus se simte părăsit de Tatăl şi strigătul lui sfâşietor se aude clar : « Dumnezeul Meu,Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit ? » După ce întunericul se risipeşte, El cere apă.Ei îi oferă oţet.Apoi… ultimele cuvinte definesc atât moartea Sa cât şi a păcatului.Din acest moment omului i se deschide poarta mântuirii :« S-a sfârşit ! »Pământul se cutremură ; catapeteasma templului este sfâşiată parcă de o mână nevăzută ;mormintele se deschid şi multe trupuri ale sfinţilor şi proorocilor se trezesc la viaţă , groaza şi confuzia este generală iar conducătorul gărzii romane, înfricoşat, cade în genunchi şi exclamă : « Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta ! »Clipa aceea este unică, pentru că Iisus reuşise să ducă steagul mântuirii pe cel mai înalt munte al veşniciei.Cu preţul vieţii Sale !
  Doamne, Ţi-a fost sete şi eu nu aveam apă să-Ţi dau, Îţi curgea sângele şiroaie, dar eu nu Ţi-am şters fruntea. Iartă-mă !

Hristos a înviat!

   
  Iudeii se grăbesc pentru că a doua zi este ziua de odihnă…Soldaţii vor să se convingă de moartea lui Iisus.Unul dintre ei îşi înfige suliţa în coastă. Rana ţâşneşte  sânge şi apă.Apoi, Iosif din Arimateea şi Nicodim se ocupă de înmormântare.Ah, mâinile care nu refuzaseră să atingă bolnavii sunt inerte, încrucişate pe piept, iar buzele ce rostiseră Fericirile sunt acum tăcute.Nu se poate descrie în cuvinte durerea celor care îl iubiseră !
     Duminică dimineaţa, aurora înroşeşte întunericul...Un cutremur zguduie pământul şi un Înger al Domnului prăvăleşte piatra de la mormântul lui Iisus : « înfăţişarea lui este ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada /şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzesc şi s-au făcut ca morţi »(Matei, cap.28)
   Niciodată soarele nu fusese mai fericit ca în dimineaţa aceea ! Maria Magdalena şi încă două femei vin la mormânt să ungă trupul lui Iisus cu miresme.Mormântul este gol.Un înger le spune că Acela pe care-l caută, a înviat. Maria Magdalena iese în grădină.Nu-i vine să creadă.Are ochii împăienjeniţi de lacrimi şi caută trupul Domnului ei întrebând în stânga şi în dreapta :« Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu îl voi ridica »Când este strigată pe nume, Îi  recunoaşte glasul.Fericirea  este nemărginită.Rând pe rând , ucenicii se conving că Domnul  a înviat. Credinţa şi bucuria revin în vieţile şi inimile lor şi…Doamne, cât le place să asculte din nou glasul acela familiar care spune : « Pace vouă ! »Apoi adaugă ceva nou ca un destin binecuvântat pentru ei şi, prin ei, întreaga omenire : « Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi ;Luaţi Duh Sfânt ;Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. »(Ioan, cap.21-23).


  Învierea Domnului este evenimentul unic ce dă sens existenţei umane.Ea transformă moartea în viaţă, tristeţea în bucurie şi face posibil accesul omului în rai.Fără înviere nu ar exista speranţa mântuirii.De acum, stă în puterea noastră să deschidem uşa celui ce stă acolo şi aşteaptă …Hristos a înviat !
     Doamne, în fiecare zi te rogi de mine…Dar azi, am să-ţi deschid !

                                                                                                                               
            Georgeta Istrate
                                                                                                                            

Mi-oi găsi alt bade



Pentru un  zâmbet ce ţi-am dat
Un sărut şi-un mângâiat,
Sfoară-n ţară tu ai dat
De mine nu ţi-a păsat.

Pân’ aici ţi-a fost, băiete!
Începând de mâine seară,
Am să dau eu sfoară-n ţară
Că eşti laş, iar  gura-ţi merge...

Şi să văd atunci ce fată
Te-o iubi aşa ca mine,
Că doar gura e de tine
Şi-o să îţi primeşti răsplată.

Eu o să-mi găsesc alt bade
Mult mai chipeş decât tine,
Şi atunci, să te ţii bine,
Ţi-oi plăti cum se cuvine!

Georgeta Istrate

Ascultându-l pe părintele Ion Buga...

     
        A  fost o surpriză totală să-l găsesc pe preotul ortodox Ion Buga predicând...Şi când glasul lui a amuţit credincioşi, şi când zidurile acelei biserici vibrau în acelaşi timp cu fiecare inflexiune a vocii, şi când icoanele parcă tremurau la auzirea predicii, îmi simţeam bătăile inimii ca o sirenă asurzitoare în interiorul meu.Atunci m-am rezemat de un perete...Mi-am adus aminte că în rucsac aveam un reportofon şi un aparat de fotografiat.M-a observat, desigur.Ochiului lui de vultur nu avea cum să-i scape bliţul apartului. Mă privea aspru, aveam senzaţia că vrea să mă oprească, dar nu a făcut-o, decât poate cu privirea. Iar eu am spus că nu pot pierde aşa ceva! Continua să vorbească:  vulcanic... emoţionant...deşteptător...Avea ochii umezi, dar glasul  nu trăda nicun fel de slăbiciune. Stătea, poate, strâmb, dar vorbea drept.Şi dincolo de toate acestea, puteai să-i ghiceşti suferinţa de a fi oprit să-şi urmeze vocaţia.Cine? Cum? Când? Nici nu mai contează.Poate că aceasta îi era crucea pe care trebuia să şi-o ducă. 

“Ne-am vândut!”

“ Nu  s-a împlinit destinul vieţii! Omul a făcut exact invers decât i s-a recomandat. I s-a spus să nu se îngrijească de lucruri mărunte, nu pentru că ele nu sunt necesare. Biblia spune că, mai întâi, trebuie să cauţi Împărăţia lui Dumnezeu. Deci, din start se stabileşte o ierarhie pe care omul nu a respectat-o: crinii câmpului au rămas crini şi păsările cerului au rămas păsări, dar omul, care era deasupra tuturor, a ajuns zdreanţă...Ne putem compara cu un şoim? Avem noi ochiul lui? Ştiţi că şoimul poate să vadă de la câţiva  kilometri o gâză? Noi să avem o privire mai proastă?!  Păi, ce vedem noi? Noi le vedem pe toate confuze.De-aia începe evanghelia cu ochiul! E vorba de privirea ta asupra lucrurilor, e vorba de contemplarea în sensul dumnezeiesc... Dumnezeu a creat fiecare lucru cu un rost. În momentul în care lucrul respectiv şi-a ieşit din rostul lui şi din sensul cu care Dumnezeu l-a creat, el nu mai este ceea ce trebuie. Este Potrivnicul sau Afară! Când lumina din tine este întuneric, apare confuzia.E vorba de posesivitatea demonică.  Există, din  fericire, o gradaţie infinită a binelui... dar, din păcate, şi o degradaţie infinită a răului. Umanitatea de după Hristos s-a ocupat de lucruri omeneşti - de mâncare, băutură, îmbrăcăminte...într-un cuvânt civilizaţie.Şi într-adevăr, nu putem nega, s-a făcut civilizaţie!  Totuşi, omul nu a evoluat.De ce?  Crinul mai mult decât crin, nu poate fi.Pasărea cerului, mai mult decât pasăre nu poate fi. Şi nici omul nu poate fi altceva. Iubiţilor, pe om l-a făcut un Univers întreg. Pe înger, chiar dacă l-a făcut mai sus ,Dumnezeu  l-a făcut mai mic decât omul. Pe om l-a făcut totul. Tocmai aici stă şansa lui sau... neşansa. Infinite amândouă! Revenim…a făcut omul rău creând civilizaţie?  N-a făcut rău, dar tocmai aici este avertismentul Evangheliei. Dacă lumina din tine se face întuneric…Mântuitorul avertizează zicând: “ Ai grijă de lumina care este deja în tine, îngrijeşte-o, că altfel nu mai primeşti! Vine întunericul care este dincolo de Mine şi pe care îl poţi stăpâni numai dacă ai grijă de lumina pe care Eu am pus-o în tine...” Iarăşi ne întrebăm: a făcut rău umanitatea că s-a ocupat de  mâncare şi de băutură ? Păi, nu s-a ocupat de mâncare şi de băutură în scopul în care le-a lăsat Dumnezeu! Pentru ce a făcut Dumnezeu Raiul? Pentru împărtăşanie, iubiţilor!(tare si acut). Iată cum lumina s-a transformat în întuneric în clipa în care acele bunătăţi nesfârşite, mărunte ,dar destule,  s-au transformat în idealuri! Nu s-a mâncat pentru a trăi, ci s-a trăit pentru a mânca.  Nu există alt vis mai mare decât mâncarea , băutura, destrăbălarea...N-am căzut noi sub aceste lucruri mărunte ? Am căzut !Mântuitorul avertizează : RĂMÂI  DEASUPRA ! Mâncaţi la nivelul păsării care, iată, nu şi-a vândut statutul ei de pasăre şi şoimul adevărat nu s-a făcut curcan. (imperativ, apoi trist) - noi ne-am vândut !

“Nu faceţi lumina din voi întuneric!”

  Nu este lumina cea mai frumoasă transformată în întuneric ? Este! Mâncarea este un act sfânt. A mânca şi a fi în viaţă sunt sinonime. Ştiţi cum mâncau bătrânii sfinţi? Aţi văzut vreodată un bătrân sfânt ţinând în mână cănuţa de lut cu apă? Ca pe Sfântul Potir o ţine! Şi nu o duce la gură până nu-i face cruce de trei ori. Şi nu bea ca boul, o degustă, pentru că este băutura Lui Dumnezeu. Murim îngrozitor de urât, putrezim mult înainte de a muri...Eu am văzut bătrâni care luau pâinea ca pe un copil,o întorceau pe dos şi, cu cuţitul cu care urmau s-o taie, făceau de trei ori cruce. Ei săvârşeau Liturghie acolo! Deci, nu ne interzice Dumnezeu să mâncăm şi să bem, dar să fim deasupra acestora, să fim mai mari...Să fim dumnezei deasupra unor lucruri binecuvântate , binecuvântându-le şi consumându-le, ca pe euharistie.Această rânduială o stabileşte Evanghelia! Dacă noi făceam aceste lucruri în duhul şi în lumina din noi, şi le ridicam pe toate la nivelul Liturghiei, gândiţi-vă ce ar fi fost Liturghia. Infinit mai sus. Nu numai că nu facem Liturghia la nivelul ei, am coborât-o şi pe ea ...Câţi pricep acum ce este o Liturghie şi câţi ne folosim de ea?  Şi dacă ne-am folosi o singură dată,  n-am mai fi pe pământ, iubiţii mei!  De-aia Mântuitorul spune să nu răsturnaţi lucrurile. Nu faceţi lumina din voi întuneric! Că pe urmă va veni întunericul  cu adevărat. Recunoaşteţi că astăzi  întreaga creştinătate este un păgânism feroce, mult mai murdar decât păgânismul de până la Hristos! Iată unde am ajuns! Am coborât din treaptă în treaptă după materie şi-am ajuns mult sub ea!  În loc să urcăm pe treptele materiei  şi s-o luminăm noi pe ea, ne-a întunecat ea pe noi! Împărăţia lui Dumnezeu nu începe într-o altă lume .Nu este decât o singură LUME. Aţi citit pe undeva că a făcut Dumnezeu două lumi?... Avem case frumoase, maşini, dar să le privim cu ochiul lui Dumnezeu, cu ochiul lui Iisus, şi atunci se luminează totul. Ne întrebăm mereu de ce om fi trişti având totuşi mult mai mult decât păsările cerului , mult mai mult decât crinii câmpului...Apropo, aţi văzut vreun crin trist? Eu nu am văzut .Măcar atâta să fim şi noi. Să fim puţin mai atenţi şi cu Evanghelia, şi cu pâinea noastră cea de toate zilele pe masă, şi cu cănuţa de apă bună... Nu există lucru mai necesar pe lume decât înţelegerea corectă a mesajului Lui Hristos. Lumea de astăzi nu ar fi fost împărăţia întunericului în care într-adevăr ne scăldăm, ci ar fi fost lumea împărăţiei divine, în care ne-am fi simţit dumnezeieşte de frumos. Totuşi, am credinţa că Dumnezeu, ne va duce tot acolo...”

           Georgeta Istrate

Urâtul, subiect al artei




„Pentru artă nimic nu-i urât, nimic nu-i impur. Cele mai respingătoare obiecte din natură sunt pentru artă admirabile motive de inspiraţie.” (Victor Hugo)

     Chiar aşa, ce este frumosul? Ce este urâtul? Care sunt criteriile după care le etichetăm? M-am întrebat adesea de ce mi-a plăcut atât de mult serialul american  „Frumoasa şi bestia” , de ce credeam că bestia , în ciuda amprentei denumirii şi a fizicului respingător, merită să fie iubită mai mult decât orice altă fiinţă. Răspunsul este simplu: frumuseţea şi urâţenia sunt denumiri subiective, căci fiecare le percepe în felul său. Sigur că unele lucrări artistice, fenomene sau chipuri pot fi unanim clasate drept frumoase. Dar să mă întorc la ideea de dinainte: de ce credeam eu că bestia merită să fie iubită? Şi iată răspunsul: avea o bunătate intrinsecă, a cărui putere punea în umbră aspectul fizic. Apoi, glasul acela era calm, iar timbrul vocii dulce, ca să nu mai vorbesc de înţelepciunea vorbelor sale. 



Contrastul dintre frumuseţea fizică şi forţa spirituală

    
      De ce Socrate, în ciuda faptului că era urât ca un silen, era atât de seducător? Iată ce spune frumosul, dar lipsitul de caracter Alcibiade despre filozof:  „ este exact la fel precum aceşti sileni pe care-i vedem expuşi în atelierele de sculptură...” Şi paradoxul atracţiei : „ când îl aud aşadar, inima îmi bate mai puternic decât cea a coribanţilor în transporturile lor ; cuvintele sale, pe care le pronunţă, îmi dau lacrimile; şi văd o enormă mulţime de alţi oameni care resimt aceleaşi emoţii”.Aşadar, frumuseţea şi înţelepciunea cuvintelor pot induce ascultătorului emoţiii constructive, în unele cazuri modificatoare de comportament şi de caracter. Frumuseţea şi urâţenia sunt clasate astfel doar de omul care le priveşte. Se spune că frumuseţea nu se află în obiectul privit, ci în ochii privitorului. De ce n-ar fi şi urâţenia la fel? Dacă te afli în faţa unui câmp cu maci înfloriţi şi nici nu-i vezi, deoarece te deranjează  pâlcul de iarbă uscată din raza ta vizuală, ce vezi, de fapt? 

O perlă de mare preţ

     Am cunoscut un personaj absolut seducător, deşi antitetic prin fizic şi psihic. Uneori glumeşte,  spunând că, acum, la modă sunt bărbaţii scunzi, graşi şi cu chelie – întocmai ca el!  Într-o zi, mi-a prezentat o fată, care părea mult mai tânără decât el, avea chipul unei prinţese cu părul lung şi blond. Mi-a spus cu un soi de mândrie: „ţi-o prezint pe soţia mea!” Aţi putea gândi că fata aceea stă cu el pentru că are bani. Ei bine, acest bărbat este sărac lipit pământului. Mai mult, de câteva luni a rămas şi fără loc de muncă. Singura care aduce bani în casă este ...soţia cea frumoasă! Şi atunci, m-am gândit: fata pare foarte fericită în prezenţa lui, el, de asemenea. Cum este posibil?Am reconstituit comportamentul lui din  momentele în care am fost de faţă. Şi iată concluzia: decât să stai  lângă un om frumos fizic, lângă care „moare iarba”, mai bine alegi un om considerat mai puţin frumos, optimist, inteligent, capabil să detensioneze atmosfera, să spună o glumă bună la momentul potrivit, să ştie să iasă şi să te scoată şi pe tine din încurcătură. Cel mai probabil aceşti oameni ştiu şi să iubească. Iată de ce fata cea frumoasă a făcut o alegere înţeleaptă. Prin urmare, bunătatea intrinsecă şi forţa spirituală sunt mai frumoase decât frumosul fizic. Doar că, acea frumuseţe este ascunsă privirii, ea iese la iveală cu timpul. Din păcate,  nu avem răbdarea să ne ducem „ pe fundul oceanului” pentru a găsi perla de mare preţ. Alegem frumuseţa care izbeşte ochiul, cea mai uşoară alegere, dar care poate fi o povară greu de dus.
  
 Îmblânzirea urâtului


     „Întrebaţi o broască râioasă ce e Frumuseţea, Frumosul adevărat , acel to kalón.  Vă va răspunde că o veţi găsi în femela lui, cu ochii ei uriaşi şi rotunzi ce se bulbucă din căpşoru-i  mititel, cu guşa-i largă şi turtită, cu burtă gălbuie şi spinarea brună. Întrebaţi un negru din Guineea: pentru el Frumuseţea înseamnă piele neagră şi uleioasă , ochi înfundaţi în orbite, nas turtit. Întrebaţi diavolul: vă va spune că frumuseţea înseamnă  o pereche de coarne, patru labe cu unghii ascuţite şi o coadă”( fragment din „Istoria urâtului”, de Umberto Eco) . Foarte adevărat!  Părerea mea este că, dacă urâtul este scos la lumină prin lucrările artistice doar ca să pună în valoare frumosul, metoda  este  neconformă cu realitatea, căci uneori un urât aparent ascunde o frumuseţe de comoară interioară. Acest fel de frumuseţe este valabil doar pentru cei superficiali. De exemplu, urâţenia lui Quasimodo este îmblânzită de privirea umilă, de dragostea imensă pentru Esmeralda, pentru care este în stare să-şi dea viaţa. Iubirea, bunătatea, atitudinea blândă  înnobilează, înfrumuseţează, schimbă sentinţe. O pictură, care, la prima vedere, pare sinistră, privită cu o mai mare atenţie poate să aibă un element capabil să „îmbuneze” impactul  privitorului; un gest frumos pe un chip urât confirmă faptul că frumuseţea există.

   Concepţia despre frumos şi urât de-a lungul secolelor în cartea lui Umberto Eco


     Umberto Eco ne poartă într-o călătorie în timp , începând cu lumea greacă şi până astăzi, arătându-ne urâtul în toată splendoarea lui, un soi de „variaţiuni pe aceeaşi temă”. El diferenţiază urâtul în sine de urâtul ca formă ( Gorgonele, Scyla şi Caribda, Polifem, Sirenele).
    Demoni, cruzime, damnaţi, nebuni, nefericiţi,  abisuri şi diformităţi care ating sublimul, morţi vii, icoane... Paradoxal, asimetria şi dizarmonia urâtului sunt în stare să stârnească admiraţia (?). Urâtului, din lumea clasică, i se adaugă martiriul sfinţilor, apocalipsa şi infernul, iar cele mai fascinante tablouri sunt „metamorfozele” diavolului. În unele reprezentări, Diavolul  poate fi de-a dreptul seducător, misterios,  halucinant sau odios. Vorbim  despre frumuseţea Diavolului?! De ce nu? El este Satan  cel rebel şi arogant,  tot el este şi Mefistofel. Din câte am citit şi am văzut, am dedus că Diavolul poate fi al dracului de frumos!
    În picturile suprarealiste ale lui Salvador Dali, Diavolul ia formele unor femei goale sau ale  elefanţilor cu picioare lungi. În epoca modernă, Dostoivski, în „Fraţii Karamazov”, ni-l prezintă pe Diavol ca „ un domn trecut de prima tinereţe, cu părul brunet, uşor înspicat, lung şi des, cu barba încărunţită şi ascuţită”.Dacă ceea ce este urât este considerat şi rău , a scoate urâtul din „ascunzătoare” poate fi de asemenea un mijloc de a arăta acea parte întunecată a lumii, în ideea de a o ocoli. Umberto Eco aduce în prim plan lucrări medievale precum Judecata de Apoi, Apocalipsa, Diavolul -reprezentat cu coadă, urechi de animal, barbă de ţap, labe şi gheare. În perioada renascentistă, imaginea Diavolului ia forme mai acceptabile, de exemplu, ia forma Pontifului de la Roma. 

Urâţenia femeii în artă 


   Să continuăm cu incursiunea în lumea urâtului din cartea lui Umberto Eco. Obscenul, comicul , urâtul încep cu portretul lui Priap şi continuă cu satirizarea neciopliţilor, eliberarea renascentistă şi caricatura. Dar cea mai dureroasă este urâţenia femeii, în diversele ei ipostaze. În arta secolelor XVII şi XVIII, artiştii au reprezentat femeia cu toate imperfecţiunile ei fizice şi morale. De exemplu, Rubens ne arată, în lucrările sale, femei bine făcute, chiar grase; Michel de Montaigne scrie despre femeile şchioape că ar fi foarte căutate: „ cu sau fără rost, nu are a face , în Italia umblă o zicală că nu este gustată  din plin dulceaţa lui Venus de cel care nu s-a culcat cu o şchioapă. Eu aş fi zis că mişcările deşucheate ale şchioapei aduceau  o nouă plăcere trebii  şi vreun fior dulce celor care-l încercau , dar aflu acum că  însăşi filozofia veche  o întăreşte: ea spune că pulpele şi coapsele şchioapei , din pricina nepotrivirii lor, nu-şi află prisosul cuvenit  şi urmează că părţile fiinţătoare  aşezate deasupra să fie mai închegate, mai legate şi mai vânjoase. Sau că această schilodire, care împiedică  umbletul, face pe cei care o suferă  să păstreze pe de-a-ntregul  puterile pentru jocurile Venerei”.
  
   Giovanni Boccaccio  spune despre femeie că este „un animal departe de perfecţiune, înflăcărat de mii de patimi care-s dezgustătoare şi josnice numai când ni le amintim, darămite când vorbim despre ele; şi dacă bărbaţii ar lua aminte la acest lucru cum se cuvine, nu s-ar  duce la ele mânaţi de asemenea plăceri  şi pofte, faţă de cum  trebuie să meargă  în alte prilejuri  fireşti; iar din locurile acelora , după ce-şi lasă povara inutilă , s-ar îndepărta iute (...) Niciun alt animal nu e mai puţin curat ca ea , nici măcar porcul  ce se tăvăleşte în noroi nu poate egala urâţenia lor; iar dacă ar vrea cineva să tăgăduiască acest lucru , să privească bine în jurul lui şi să descopere locurile secrete  unde ele, ruşinându-se, îşi ascund îngrozitoarele instrumente  pe care le folosesc să-şi îndepărteze  umorile ce prisosesc”.
   Tot la capitolul urâţenia femeii, aş adăuga un tablou literar pur  românesc, este vorba de Mărgărita lui Vasile Voiculescu: „ În faţa mea sta o strigoaică, cu ochii de albuş de ou răscopt, plesnit de dogoare, nasul mâncat de ulcer; obrajii scofâlciţi se sugeau adânc între gingiile ştirbe şi puruiate. Sânii tescuiţi îi atârnau ca două pungi goale uscate şi încreţite.Coastele îi jucau ca cercurile pe un butoi dogit. Şi în bazinul şoldiu, pe crăcanele oaselor picioarelor, măruntaiele spurcate clocoteau ca nişte şerpi veninoşi. Şi duhoarea morţii umplu deodată lumea”. Oare cum ar fi arătat portretul pictat al Mărgăritei?  

 Frankenstein sau Prometeul modern

   
   Oare de ce  unii artişti au ţinut cu tot dinadisnul să ne arate partea întunecată a lucrurilor, răul în toată oroarea lui, dualismul acestei lumi? Mă  gândesc la Frankenstein al lui Mary Shelly, în care autoarea aduce în prim plan  elemente groteşti , mistere ; fantome, medii dezolante sau teama pe care o inspiră cititorului : „ am zărit deodată, la o oarecare depărtare , silueta unui om care înainta spre mine cu o iuţeală supranaturală”. Tabloul „facerii” este sinistru:„ Strângeam oase de prin osuare; cu degete profanatoare întinam marile taine  ale scheletului omenesc. Rodul scârbavnic al muncii mele  îl ţineam într-o încăpere izolată , ori mai bine zis într-o chilie , din care îmi făcusem laborator, şi care se găsea în partea de sus a casei , despărţită de toate celelalte  camere printr-o galerie  şi o scară. Acolo munceam până îmi ieşeau ochii din orbite. Multe din materialele trebuincioase  mi le punea la îndemână camera de disecţie ori abatorul, şi deseori, omenescul din mine se îngreţoşa în timp ce , îmboldit de o râvnă  mereu nesăţioasă , îmi duceam lucrul mai departe . Nu putem ignora faptul că însăşi creatura lui Victor conştientizază hidoşenia sa: „De ce ai plăsmuit un monstru atât de hidos, încât tu însuţi ţi-ai întors faţa de la el plin de dezgust? Domnul s-a îndurat  şi l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa, frumos şi atrăgător, dar forma mea este simbolul înjosit al formei tale şi chiar mai monstruos încă , deoarece chiar seamănă cu ea.Satana avea drept tovarăşi pe semenii săi –diavolii- ca să-l admire şi să-l încurajeze; dar eu sunt singur şi nedorit de nimeni”.
  Atât creatorul cât şi creatura se izolează de oameni , într-o măsură mai mare sau mai mică , trăind mai mult într-o lume interioară  care-i bântuie cu întrebările: de ce am fost creat? De ce l-am creat? Deşi corpul îi este diform, creatura are o capacitate şi o dorinţă de a iubi imense, dar aspectul său îl face să-i fie respins  orice gest de afecţiune: „  Dacă cineva mi-ar arăta bunăvoinţă, i-aş reîntoarce-o însutit; de dragul acelei singure făpturi , aş face pace cu întreg neamul omenesc. Dar mă las acum legănat de visuri de fericire imposibilă”.
  Personajul lui Mary Shelley poate fi considerat urât doar fizic, dar inima nu-ţi poate sta pasivă când vezi că are capacitatea de a iubi şi dorinţa de a fi iubit. Până şi crimele pe care le face sunt scuzabile,  pentru că el, prin aceste gesturi disperate,  nu caută decât companie, compasiune. Din punct de vedere al trăirilor, cuvintele pe care le foloseşte personajul arată că nu reprezintă urâtul sau răul absolute.  Dualitatea acestui personaj, diferenţa dintre aparenţă şi esenţă, amestecul de frumuseţe a gândului şi urâţenia fizică ar putea să-l înduioşeze pe consumatorul de artă, să-i fie milă , să vrea să-l ajute. Ei bine, aceste trăiri provocate de lectură sau tablou pot schimba un om, pot să-l facă mai binevoitor. Este acea purificare prin artă, acel catharsis.
    Paradoxal. „Căutarea interesantului , a individualului sau a grotescului  ne face să ne imaginăm diformitatea  care dă naştere unui destin tragic  pentru cei care, deşi au un suflet bun , sunt condamnaţi de propriul trup.  Primul „urât nefericit”al romantismului  este monstrul protagonist din Frankenstein de Mary Shelley (1818) , urmat apoi de accidentele  naturale demne de milă  ale lui Hugo , precum Quasimodo din Notre Dame de Paris şi Gwynplaine din Omul care râde . Şi tot din categoria urâţilor nefericiţi  fac parte  eroii melodramei lui Verdi  Rigoletto, deşi Verdi  a adus pe scenă şi urâţi  damnaţi, de la Lady Macbeth la Iago”.

Portretul lui Dorian Gray


    
    Tot o dualitate frumos-urât  există şi în povestea lui Oscar Wilde „ Portretul lui Dorian Gray”. În cartea „Istoria urâtului”, la pagina 298 se află o lucrare a lui Ivan Le Lorraine Albright intitulată Portretul lui Dorian Gray, lucrare care este urât de frumoasă! „ Poţi să rămâi frumos şi decăzut fără a îmbătrâni vreodată, dar să fii nefericit din cauza decăderii reale şi a urâţeniei interioare sunt nemilos denunţate  în portretul care se urâţeşte în locul tău, cum se întâmplă cu Dorian Gray al lui Wilde”.
Autorul ne arată în două oglinzi diferite  destinul unui om supus în acelaşi timp  realităţii şi ficţiunii.Ambele oglinzi sunt deformatoare, căci acelaşi personaj trăieşte în lumi diferite: una obiectivă, întruchipată de  societate şi una subiectivă , arta. Personajul pendulează  între aceste două lumi  care sunt în egală măsură greu de suportat : pe de o parte oglinda sufletului  şi a conştiinţei , redată de acel portret, iar pe de altă parte , oglinda unei false tinereţi aparente , dar în spatele căreia  există mai întâi îngrijorarea  şi apoi teroarea celei dintâi.
   Privindu-şi portretul, personajul lui Wilde exclamă: „ Sunt gelos pe absolut orice lucru  a cărui frumuseţe nu moare, sunt gelos pe portretul pe care l-ai pictat pentru mine.De ce  trebuie el să păstreze  ceea ce eu pierd? Orice clipă  care trece îmi ia ceva  şi-i dăruieşte lui. Oh, dacă ar fi altfel! Dacă tabloul s-ar putea schimba , iar eu aş putea fi ceea  ce sunt acum! De ce l-ai pictat? Îşi va bate joc de mine într-o zi – oribil îşi va bate joc”.
  Cu privire la personajul central al romanului, Constantin Crişan afirmă: „ Statură a urâtului magnific , Dorian Gray este expresia desăvârşită a răului şi rădăcinilor lui: el sapă în memoria istoriei şi a artei pentru a-şi fecunda propria-i strâmbătate şi cruzime (...) El desmembrează prin receptare arta  şi istoria în particule existenţiale; egoismul, sperjurul, crima, luxura sunt evocate pentru a-şi  motiva „eroismul” comportării, dar tot ele, practicate cu nesaţ, îl scot din rândul omenirii  pe acest gentilom al întâmplării oarbe şi crude. Să ne amintim bine sensul final al antitezei:  adevăratul Dorian Gray este...tabloul. „Portretul „ lui , celălat, omul plin de ticăloşie organizată, de crudă viclenie-condotier al aventurii distructive-câştigă, prin simbol, imaginea antivieţii”.

  Contrastele acestei lumi

    

    Umberto  Eco este de părere că de la divertisment la dramă nu e decât un pas.  Că raţiunea de-a fi a urâtului este de a ne aminti ca există pe lume “ceva perpetuu şi întristător de rău”.   La prima vedere urâtul şochează, iar Umberto Eco a avut curajul să rişte, invitându-şi cititorul şi privitorul  într-un univers al monstruozităţii, al terorii şi diformului: zeităţi  care-şi devorează şi masacrează proprii copii  -Saturn şi Medeea-, ploi de sânge, accidente bizare, naşteri anormale sau copii cu dublu sex; monştri ca Dracula, Frankenstein, King Kong, “împresuraţi de morţi vii şi de alieni aterizaţi din spaţiu”.  Urâtul are nenumărate forme, el poate fi comic, obscen, grotesc.  Istoria Urâtului ne arată o faţetă a acestei lumi pe care poate că nu o observasem sau  pur şi simplu am ignorat-o. Dacă ar fi să luăm la întâmplare câteva exemple din categoria istoriei urâtului şi le-am privi la rece , am putea spune că ele formează acea parte de rău pe care îl numim iad. Ne punem mâinile la ochi, nu vrem să vedem, ne e teamă că urâţeia „se ia” şi că vom fi bântuiţi nopţile de acea imagine diformă pe care o considerăm monstruoasă. Dar chiar şi aşa,  am putea să ne oprim o clipă şi să medităm asupra acestei lumi atât de amestecate, atât de contrastante. O concluzie simplistă ar fi că raiul se împleteşte cu iadul în jurul nostru.Când vrei să fii fericit, uimindu-te în faţa frumuseţii , şi deci a raiului, intervin hidoşenia, miasmele, diversele faţete ale celui pe care-l numim diavol şi ne umbresc fericirea. Aceste stări şi lucruri incomodante ne provoacă o stare de rău, silă, chiar suferinţă şi ne trezim că exclamăm: dacă iadul există, aşa trebuie să arate!  

Latura pozitivă a urâtului 


    
   Prin metamorfozele sale, urâtul poate fi şi sublim.  Cred totuşi că răul nu este neapărat sinonim cu urâtul. Urâtul ne împresoară, este în mijlocul nostru. Dacă ar fi să găsim o latură pozitivă răului şi urâtului , şi dacă le-am defini pe amândouă ca ceva malefic, satanic, ceva ce provoacă suferinţă, frumosul poate să-i fie recunoscător urâtului pentru că-l pune în valoare, prin contrast, şi pentru că, prin suferinţa pe care i-o provoacă, îl şlefuieşte, îl duce spre mântuire. Concluzia, în acest caz, ar fi că şi diavolul trage la căruţa lui Dumnezeu! „ Sfântul Augustin  susţinea că Iisus răstignit este deosebit, că  „  prin acea desfigurare exterioară exprima frumuseţea lăuntrică  a sacrificiului lui şi a slavei pe care ne-o făgăduia”. În Vechiul Testament găsim un portret relevant:  „ Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat; nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia  să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă.Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre s-a împovărat.Şi noi îl socoteam pedepsit , bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre  şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat”. 

Urâtul, un subiect de artă valoros

     Urâtul cuprinde mai multe forme, deşi sunt de acord cu ideea  că nu există urât şi frumos general valabile , ci ele sunt judecate în fiecare epocă în funcţie de valorile comunităţii care le interpretează. Ceea ce până mai ieri era de neconceput, odios, respingător, astăzi poate fi considerat frumos. Timpul istoric îşi spune cuvântul şi dovedeşte că graniţa dintre urât şi frumos este foarte subţire. Frumosul şi urâtul sunt două principii relative, căci ceea ce provoacă unui om dezgust, altuia îi poate stârni admiraţie, iubire, plăcere.Depinde de afinităţi. Urâtul poate fi considerat subiect al artei, prin negativitate, prin emoţiile şi stările pe care le induce privitorului. Cum ar fi un film în care toate personajele ar fi bune, în care urâtul şi răul nu există? Cum ar fi pus binele în lumină? Urâtul şi răul fac parte din acest război numit viaţă. Ele sunt adversarele binelui şi frumosului, ele întreţin lupta, ele ţin focul aprins. Răul şi urâtul pot fi instrumente alchimice care fac posibilă transformarea metalelor ordinare în aur. Ne place sau nu, urâtul există în noi şi în afara noastră. Arta ne ajută că conştientizăm acest urât, să-l observăm, să-l acceptăm, căci şi dacă-l negăm, el tot există. Concluzia este că urâtul nu trebuie marginalizat, el este un subiect de artă valoros. 

Georgeta Istrate


La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...