Plânsul, strategie pentru atenţie
Lui Teodor îi place să deseneze.
De multe ori, spre disperarea tatălui , copilul îi mâzgăleşte planşele apoi se extinde în toată casa: pe masă, pereţi
ori uşile din jur.Este convins totuşi să se limiteze la foaia de desen pe care
o are în faţă. Elena observă că micuţul ei cere atenţie prin plâns, ţipete sau
bătăi din palme. Reuşeşte să îşi învingă impulsul de a-l lua imediat în braţe şi îi
urmăreşte reacţiile fără ca el să observe.După un timp, copilul se linişteşte singur,
captat fiind de jucăriile care-i sunt la îndemână.
O altă problemă pentru care
Elena duce muncă de lămurire cu băiatul este obiceiul de a scoate limba (copiii cu Sindromul Down au limba mai
mare decât media obişnuită şi o gură mai
mică). Ea corectează deficienţa atrăgându-i atenţia printr-o atingere uşoară a
bărbiei, de câte ori se întâmplă lucrul acesta.În casă, este învăţat să
folosească telecomanda şi astfel poate urmări singur programele de desene animate sau de muzică populară pe
acordurile căreia Teodor se leagănă, cântă, bate toba , fluieră şi bate din
picioare.Pentru că are nevoie de ajutor specializat,până la vârsta de 3 ani,
Elena păstrează legătura permanentă cu medicul pediatru, psihologul,
kinetoterapeutul, asistentul social.
Învaţă să se apere singur
La 6 ani este dus la grădiniţă
unde este acceptat cu greu .Din cauza faptului că are o întârziere psihomotorie,
deranjează orele de curs, oboseşte uşor, nu este atent şi nu înţelege mai nimic
din tot ce i se spune, are dificultăţi de concentrare...aşa că problema
educaţiei revine la Elena.La vârsta de 8 ani este înscris în clasa întâi , Şcoala Ajutătoare
din Alexandria. Acomodarea este dificilă însă orele de muzică, desen şi lectură
îl încântă teribil.Nu prea-i place matematica şi nici cusutul pe pânză... La
şcoală este dus dimineaţa la 8 şi este luat la prânz acasă unde,după un program de odihnă de 2 ore,continuă lecţiile alături
de Elena.Îi plac în mod deosebit versurile şi exerciţiile de dicţie în faţa
oglinzii. Eventualele greşeli de pronunţie sunt corectate cu calm de către mamă.
Cu timpul, din cauza faptului că
nu are prieteni, începe să deteste ideea de şcoală. Ceilalţi copii au o
atitudine negativă faţă de el, unii
chiar îl lovesc.Din acest motiv Elena se gândeşte să îl retragă de la şcoală.Totuşi
nu o face. Neavând alternativă, Teodor învaţă să se apere, ţinându-i la
distanţă pe bătăuşi.
“Primii 4 ani de şcoală au fost
mai plăcuţi, următorii au fost mai dificili, cu multe materii...Oricâte
progrese ar înregistra un tânăr sau adult cu Down, el are nevoie de o persoană
care să-l ajute, să-l supravegheze, să-l înţeleagă.El nu va fi independent în
totalitate niciodată.Succesul integrării şcolare depinde de atitudinea şi tactul psihopedagogice ale celor care se
ocupă de educaţia copilului” Prin reacţia pe care o au, persoanele care nu înţeleg că Sindromul Down
este un alt fel de a fi şi că nimeni nu
este vinovat de acest lucru, îi rănesc şi îi marginalizează. Nu de puţine ori, Teodor
suferă că nu este acceptat să joace fotbal în spatele blocului sau este respins pur şi simplu. Elena intervine de
fiecare dată să estompeze într-un fel suferinţa băiatului.Respingerea
celorlalţi îi creează tendinţa de a se închide într-o lume a lui, din care cu
greu îl mai poate scoate.Îşi dă seama că oriunde s-ar duce şi ce ar face, ea
trebuie să intervină pentru că o societate cu prejudecăţi, care nu este
pregătită pentru el, îl poate distruge psihic. Când este certat sau neînţeles,
devine supărăcios sau chiar are accese de furie.În momentele de relaxare Teodor
decupează fotografii cu actori şi chiar merge singur la cumpărături, aproape de casă.Învaţă
să păstreze curăţenia în camera sa şi igiena proprie.Pe lângă lecţiile deja
stabilite, care îşi măresc timpul gradat, Elena îi intensifică antrenamentele sportive. Acestea sunt vitale
pentru că, pe lângă faptul că-i tonifică organismul, îi dau o rezistenţă mai
mare la răceli şi infecţii. Cu trecerea anilor, pe Teodor începe să-l
intereseze felul cum arată.Sportul îl ajută să scape de tendinţa de a merge
legănat şi aplecat în faţă ori să-şi târşâie picioarele. Fiecare reuşită este
recompensată cu cuvinte de apreciere, fapt care-i dă o încredere mai mare în
propriile forţe. “Răsplata mea ca mamă a unui astfel de copil au fost
dragostea, sinceritatea, căldura, zâmbetul care m-au făcut mai bună, mai
răbdătoare şi mai sensibilă la suferinţele celor din jur”spune Elena.
Georgeta Istrate
-va urma-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu