În timpul conflictelor, transmiterea unui mesaj prin intermediul
mijloacelor de comunicare în masă este expusă unor riscuri:
1. riscuri directe : pierderea
neutralităţii media; lipsa echilibrului în tratarea unor subiecte.
2. riscuri conexe : Simona
Ştefănescu este de părere că efectele
conexe sunt consecinţe ale aşa-numitelor „războaie în direct”, riscul principal fiind acela de a viziona mai
degrabă un spectacol media, uneori regizat, în detrimentul realului război.
Alte riscuri :
a)
generalizarea transmisiilor în direct permite riscul accesului limitat al ziariştilor
la sursele de informaţie şi uneori chiar la evenimentele care se petrec.
b) partizanatul
ziariştilor pentru una din părţile implicate în conflict.
c)
realitatea mediatizată este de fapt cea
aprobată spre prezentare de către redactorii şi editorii cu putere de decizie
(în vreme ce unii jurnalişti se află pe teren şi îşi pun viaţa în pericol).
Când societatea trece printr-o
criză, creează automat o criză a media, ce vor căpăta, în aceste condiţii , noi
identităţi. Situaţiile de criză transformă discursul mijloacelor de comunicare
în masă. Media pretind că au o anumită autonomie pe care nu o aveau anterior,
dar, în acelaşi timp, prin atitudinea şi comportamentul lor, ele sunt
instituţiile sociale cele mai vulnerabile şi imprevizibile. În mediatizarea
conflictelor în care sunt implicaţi actori importanţi ( state, coaliţii militare, etc), mass media
riscă să devină părtinitoare, uneori tacit, alteori direct, în funcţie de
propriile interese.
Un risc deloc de neglijat cu care
se confruntă în prezent mass media ( chiar pe timp de pace) este cel de tratare neechilibrată a anumitor
subiecte. Este vorba de tendinţa de a
minimiza, omite, distorsiona acţiunile acelor forţe care ar putea să le pună în
pericol propria stabilitate. În aceste cazuri, ele pot recurge la practici ca transformarea
unor evenimente mai puţin importante în crize ( în lipsa unor subiecte care să se vândă).
În funcţie de interesele lor, media pot
prezenta crize şi conflicte fără a spune nimic despre substanţa lor, sau despre
interesele şi cauzele profunde ale motivelor celor care sunt iniţiatorii
evenimentelor.
Prin atitudinea lor, media pot amplifica
sau pot aplana un conflict sau o criză. Ele pot fi folosite de politicieni şi de
comandanţii militari pentru atingerea unor scopuri (inclusiv dezinformare sau
manipulare) sau în cazul unor conflicte interreligioase sau interetnice.
Războiul din Golful Persic (1991) introducea în istoria jurnalismului,
ca şi în istoria propriu-zisă, practica transmiterii în direct, a unui război. Astfel, oamenii
aflau în timp real cursul evenimentelor, se poate spune că erau participanţi
pasivi la ceea ce se întâmplă.
Pentru cei care studiază media a fost evident, încă de atunci, că
imaginile respective nu reprezentau războiul în sine, ci mediatizarea TV a
războiului , căci media au devenit atunci, parte a războiului, a evenimentelor.
Transmisiunile în direct au
necesitat un control riguros al tuturor
informaţiilor care reprezentau surse pentru ştirile şi reportajele ziariştilor,
control ce nu existase până atunci, în cazul unor conflicte anterioare. Astfel, avalanşa de ştiri, „necoapte”,
transmisă în direct şi în timp real, a făcut telespectatorii să fie isterici în
iluzia lor că erau informaţi. A fi astfel informat nu a fost însă îndeajuns
pentru a înţelege ce s-a întâmplat.
Informaţia oferită de ştiri este o informaţie mediată, pentru că ea
depinde de modul în care sistemele media o răspândesc. Profesionalismul
jurnalistic reclamă obiectivitate, imparţialitate şi autonomie.
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu