Când am scris acest articol,
tânărul despre care vorbesc în acest material, era un licean visător. Astăzi, interlocutorul
meu are în jur de 30 de ani. Sper că mai scrie, sper că problemele vieţii de zi
cu zi nu i-au sufocat talentul.
Geniul aparţine lumii
“Trădarea de sine se simte de multe ori în privire,/În paşi,
în respirat, în glume, în tăcere…/Oamenii vin şi trec, trece şi timpul în
sec…/Într-un pahar de bere se stinge un strop de durere,/Mă uit spre cerul de
stele şi cer un fel de a fi printre ele./”
Dicţionarul
explicativ spune că un geniu este “cea mai înaltă treaptă de înzestrare
spirituală a omului, caracterizată printr-o activitate creatoare al cărei
rezultat are o mare însemnătate”. Cartea aceea nu spune însă despre faptul că
geniul are cu adevărat forţă atunci când nu-l împovărezi cu sarcini banale,
nu-l forţezi să-ţi asculte comenzile, nu-i porunceşti să te iubească, nu-i
impui limite, termene şi reguli. Ca să beneficiezi de frumuseţea creaţiei sale,
trebuie să-i laşi libertate absolută. Altfel îl ucizi. Vei face din el un om
obişnuit, nefericit. Chiar şi
în acele condiţii s-ar putea ca el să creeze frânturi de raze la care te vei
încălzi. Dar de ce să beneficiezi numai de o rază, când ai la îndemână soarele?
Geniul nu-şi aparţine sie însuşi, cu
atât mai puţin unei femei sau unor copii. El aparţine lumii. Pe drumul
său trebuie să meargă singur, are nevoie de spaţiu, are nevoie să ştie că nu
este respins şi mai are nevoie de ocrotire de la distanţă. Prea multă apropiere îl sufocă…
Omul
de dincolo de statutul social
Şi
poate că doamna dirigintă din Colegiul “Octav Onicescu”, Laura Burcuş, a ştiut
să vadă în Adrian Mihai soarele ce creştea înlăuntrul lui. De aceea a
trecut de imaginea elevului dezinteresat şi absent (la propriu şi la figurat)
şi i-a oferit încredere.Exact de acest lucru avea nevoie când, în clasa a IX-a,
căuta printre colegi şi profesori o a
doua familie. Se căuta pe sine în celilalţi,căuta poate un motiv, o susţinere care să-l facă să se
deschidă, să se integreze într-un colectiv în care se simţea străin. Aştepta un prim pas şi… el ar fi dat
totul. Voia să cunoască omul dincolo de statutul social, “aşa am făcut cu
doamna dirigintă.Cunoscând omul, am priceput profesorul”. Ceea ce căuta trebuia
să-l surprindă, să-l emoţioneze. Poate un salut atemporal atins de o clipă a
regăsirii într-o frântură de timp terestru; poate o privire familiară…Printre
cei 5 băieţi din clasă, unul era altfel : statură mică, zâmbet cald şi
aerul unui copil nevinovat…Părea singur, neajutorat şi, Doamne!, semăna izbitor
cu imaginea lui din interior ! S-a apropiat de el cu scopul de a-l ocroti
ca pe un frate mai mic.Numai că, de-a lungul timpului, erau situaţii în care
Gabi, căci aşa se numea colegul, era cel
care îl făcea să se simtă fratele mai mic. Dintre cele 24 de fete din clasă,
doar una i-a citit singurătatea şi nevoia de ocrotire în privire.Era retras şi
emotiv, altfel decât ceilalţi… Poate că fata i-a văzut sufletul ghemuit dincolo de aparenţe,
sau poate că imaginea lui Adi semăna cu
interiorul sufletului ei …cert este că s-a apropiat de el şi nu l-a mai lăsat. Împreună
radiau de o bucurie inexprimabilă: « Georgiana m-a impresionat prin faptul
că avea grijă de mine.Întotdeauna am fost fascinat de oamenii care te ajută fără să le oferi
nimic. Credeam că doar mamele pot face asta ».
Maestru al improvizaţiei
În
viaţa lui Adrian, improvizaţia este fundamentală pentru că “niciodată nu am avut predispoziţie spre
învăţare”. Refuză metodele clasice de învăţare, dar îşi asumă şi riscurile.
Preferă să desprindă teorii abstracte din faptele concrete, chiar dacă acest
lucru îi solicită intuiţia la maximum... Prin clasa a IX-a,ca să le stimuleze
gândirea şi să le deschidă apetitul către comunicare şi reflecţie, doamna
dirigintă propune un exerciţiu în care cere fiecărui elev să definească
iubirea. Colegii încearcă să explice, să argumenteze. Adi nu se complică :
“Iubirea este ştiinţa care se ocupă cu studiul sufletului!” Punct. Atât?!!!Răspunsul
stârneşte controverse de genul “de ce ştiinţă?”, că nu ştiu ce şi nu ştiu cum...
Cu toate acestea, definiţia lui scurtă îi pune pe toţi pe gânduri, dovedindu-se
astfel profunzimea acelor cuvinte. Aflat în prag de corigenţă, Adi se salvează într-un mod original. De exemplu, la istorie doamna
profesoară vine din când în când cu o ofertă : întrebarea pentru nota
zece ! Şi nu este din lecţia de zi sau din cele trecute, ci din cele
viitoare sau de cultură generală. Ca să ştii răspunsul, trebuie să faci conexiuni logice. Iar Adi le face! Situaţie
critică şi la română. În clasă, diriginta lansează o frază : “Nu mă interesează
cine eşti, dacă ai talent sau nu (în acel moment privirea i se opreşte fix la
Adi) dacă nu ştii,te las!” Ah, are nevoie doar de o idee. Şi aceasta vine de la colega de bancă.
Talentul lui de maestru al improvizaţiei îl salvează şi de data asta. Iată cum
îl caracterizează doamna dirgintă:“Este omul contrastelor.Nu iese în evidenţă,
decât dacă vrea să ţi se arate.Apoi, parcă i-ar părea rău că s-a lăsat
decoperit, şi fuge.Poţi să-l cunoşti doar prin poeziile sale...În 4 ani de
liceu, nu ne puteam baza pe el, dacă aveam activităţi obişnuite.Însă în momentele importante pentru clasă sau pentru
profesori, era întotdeauna acolo.Cu toate acestea, ce era important pentru el,
pierdea mereu”.
Scrisul
ca necesitate
Se prea poate ca, în urmă cu 20 de ani, furat
de limpezimea şi curiozitatea ochilor pruncului ce avea să crească pe strada
Gloriei,din comuna 1 Decembrie, Destinul să se fi emoţionat. Şi atunci, mâinile
tremurânde au scăpat câteva picături din licoarea divină a poeziei exact pe
buze…Era în şcoala primară când a scris prima poezie despre un vultur şi,
încurajat de mama, a început să exerseze.Apoi a întrerupt. Au fost câteva
întâmplări negative în copilăria lui care, în mod paradoxal, l-au marcat
pozitiv.Era prin clasa a V-a când ambiţia i-a fost pusă serios la încercare.
Nu, el nu este obez, aşa cum i se spusese! Un an de zile s-a chinuit să
corecteze greşala: “ am slăbit drastic şi m-am înălţat foarte mult, fapt care mi-a
schimbat aproape total fizionomia”. Apoi prin clasa a VI-a, drama pierderii
celui mai bun prieten i-a schimbat modul de gândire: “mi-a deraiat evoluţia
tipic adolescentină, determinându-mă să fiu mai profund şi să iau mult mai în
serios anumite aspecte ale vieţii”. Şi poate că a trebuit să trăiască propriile
drame ca să le poată intui pe ale celorlalţi. “Văd suferinţa mea şi a celor din jurul meu/
Ca o pasăre de pradă/ Care şi-a ancorat ghearele în neputinţa omului/ De a crede
în el însuşi”. Scrisul revine în anii de liceu, ca o metodă de autocunoaştere. “Nu ca să spun lumii
ceva” precizează Adi, “căci dacă lumea ar fi vrut să ştie, ar fi avut la
îndemână Biblia sau miile de genii de până acum”. Cu toate acestea, doamna
Constanţa Buzea îi recunoaşte meritele şi îi dedică două articole în “România literară”.
“Nu m-am născut învingător, dar nici nu o să
mor învins!”
Viaţa l-a învăţat prea de timpuriu că
dezamăgirile trecutului şi aparentele eşecuri ale prezentului pot deveni piese
importante în succesul viitorului. Acum, Adi este student în anul întâi, la Facultatea de Jurnalism şi
Ştiinţele Comunicării a Universităţii Bucureşti. I-ar plăcea să lucreze în
publicitate, pentru că acolo i se solicită creativitatea, dar nici ideea de
jurnalist nu-i displace. Nu, nu ar sta în redacţie, ci în realitatea lumii,
acolo unde se întâmplă ceva, în perimetrul zonelor de război sau calamitate şi
iată cum ar transmite ştirile: “aş corela realitatea dezastrului cu posibilele
cauze, arătând în acelaşi timp neglijenţa guvernului faţă de poluare, de
exemplu, cât şi experimentele pe plan global în domeniul nuclear, ce au creat
un lanţ de dezechilibre naturale.Aş pune în prim plan soarta copiilor, ei fiind
primul interes pentru societate, apoi aş strecura în reportaj exemple clare de
rezolvări în cazuri similare din alte state...” Nu ştie unde-l va duce viaţa, dar sigur va face
ceva durabil. În plan
personal însă, crede că fata ideală şi fericirea nu există. Ele sunt un fel de “Fata
Morgana” aflată pe un piedestal al speranţei . Dar... “există micile bucurii ale vieţii care te
mint suficient de frumos încât să-ţi placă să trăieşti”.De ce se teme Adi?! De
chirurgi şi de a nu-i dezamăgi pe cei care au încredere în el.Râde. Parcă-i
pare rău că a acceptat să-mi acorde un interviu şi-mi reproşează că « ce
mă mai descoaseţi ! » Da, pentru că nu ştiu dacă voi mai avea ocazia
să-ţi iau un interviu ! Ceea ce ştiu sigur este că, dacă ai vrea, ai muta munţii din loc.
Versurile tale o confirmă: « Nici eu nu m-am născut învingător/ Dar
nici nu o să mor învins! ».
Georgeta Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu