Jakline



    Cu  ani în urmă, pe când lucram ca redactor la revista Felicia, am scris acest articol. L-am găsit întâmplător în arhivele mele, l-am recitit cu emoţie,  întrebându-mă cum s-o fi derulat viaţa acestei fete până acum .  M-am decis să îl postez pentru frumuseţea şi tristeţea poveştii, pentru toţi copiii trişti ai acestei planete.

O inimă călătoare pe lângă apele lumii

   Mă întâlnesc mereu cu o fetiţă prin bisericile şi mănăstirile din Bucureşti...Niciodată nu este singură! O însoţesc icoanele pe care sunt  pictate, din culorile curcubeului, doruri de rugăciune ca nişte ofrande pe altarele vieţii. Zâmbetul ei ştrengăresc dezvăluie o inimă călătoare pe lângă apele lumii. Apele lumii, din care izvorăsc  speranţa , credinţa şi iubirea.
    Fetiţa aceasta   acel gram de curaj care ne lipseşte nouă, are acele aripi care îi înlesnesc zborul. Şi ce poate fi mai frumos decât o pasăre în zbor, chiar dacă la început o face atât de stângaci?

“Mereu m-am confruntat cu problemele vieţii”

    Am vrut să aflu povestea acestei fetiţe pe care destinul mi-o scoate mereu în cale. O cheamă Jakline Niculae, are 14 ani, dar ce mult ar vrea să aibă cel puţin 18, ca să-şi poată ajuta familia mai bine! Suferinţa mamei, bolnavă de inimă şi cu vederea slăbită, lipsurile materiale cu care se confruntă întreaga familie...toate acestea o pun zilnic faţă în faţă cu viaţa. Ai zice că este slăbuţă şi nu i-ai da mai mult de 10 ani, însă ochii te contrazic .Pe ei se află imprimată o suferinţă prea timpurie şi, dacă o întrebi, toate visurile ei  sunt despre muncă. “Ce să vă spun, mereu m-am confruntat cu problemele vieţii. Au fost zile când nu am avut ce mânca, zile negre de frică şi spaimă, în care mă gândeam:oare mama mea va trăi? Ce voi face?Cum mă voi descurca?  Prin credinţa mea, am încercat să desenez  icoane. Nu mi-au reuşit de prima dată, dar, treptat, mi-au ieşit. Am mers din biserică în biserică să le vând, însă preoţii au zis că nu au nici ei fonduri, iar oamenii nici nu se uită la ele.Uite-aşa mă chinui de doi ani de zile.Aş vrea să-mi ajut sora, să nu  mai văd lacrimi pe obrajii mamei, iar de pe chipul tatei  să alung pentru totdeauna îngrijorarea care-l macină din cauza datoriilor pe care nu reuşeşte niciodată să le plătească. Nu l-am întrebat, dar cred că are salariul foarte mic, de vreme ce nu poate să cumpere nici medicamente pentru mama .De astmul meu ce să mai zic?”

Hoaţa din BMW

  Pictează icoane pentru că îi dau o emoţie aparte. Când şi-l închipuie pe Iisus, inima i se încălzeşte, transformându-se parcă într-o emoţie cu totul diferită, nepământeană, ca o răsplată divină la intenţiile ei.Niciodată nu ar lăsa pictatul pentru o  joacă în parc! Arta ei, chiar dacă neşcolită, este o chemare, o pecete în suflet, în respiraţie, în privire ,pe care  nimeni nu i-o poate fura. Dacă o întrebi ce părere are despre oameni, îţi spune simplu că se împart în două categorii: sufletişti şi răi. Nu poate uita amărăciunea pe care a trăit-o în urmă cu două luni. Se afla lângă un semafor în Piaţa Unirii... în ziua aceea se simţea invizibilă. O umilinţă apăsătoare îi sufoca demnitatea .Sute de oameni treceau pe lângă ea şi nu aruncau măcar o privire spre picturi. La un moment dat, o doamnă înaltă şi blondă, cu ochelari, a coborât din maşină. S-a oferit să  cumpere cele 5 lucrări, la un preţ bun. Parcă îi vede şi acum silueta graţioasă care aşează icoanele în portbagaj cu atâta grijă! Urma să se urce în BMW-ul ei şi să-i dea banii. A mimat un gest ca şi cum ar căuta banii în poşetă însă, în clipa următoare, a apăsat pe acceleraţie şi dusă a fost. “Am izbucnit în plâns... mi-am ascuns suferinţa de indiferenţa oamenilor. Eram supărată şi nu voiam să le stârnesc mila. Mă gândeam că nu merită să le dau satisfacţia să mă vadă îngenuncheată .Nu credeam că pot să existe oameni atât de răi încât  să profite de suferinţa unui copil! Atunci nu i-am spus nimic lui mami, nu pentru că m-ar fi bătut...mami nu mă bate niciodată...mi-a fost teamă să nu facă ceva la inimă, că şi-aşa avea două preinfarcturi.”

Gropiţa din obraz

  Ieşim în parcul Carol. Fetiţa expune iconiţele sprijinindu-le de un gard viu, lângă un petec de lalele şi panseluţe.Apoi se îndepărtează, să vadă reacţia publicului care se plimbă pe alei .Zâmbeşte fericită atunci când observă că totuşi, unii le privesc , în timp ce alţii se opresc şi discută. Printre ei se află şi un tânăr cu mâna în ghips care îi trezeşte amintiri dureroase. Instinctiv, îşi atinge fruntea.Sub breton sunt vreo trei cicatrice, care amintesc dureros de un accident. Una este chiar pe obraz. Semnul se confundă cu o gropiţă, dar privit de aproape ...”S-a întâmplat când aveam 7 ani. Eram într-o maşină cu mami, tati şi Izabela, sora mea . Mergeam cu toţii la ţară, undeva în Botoşani.Conducea o studentă de 21 de ani...cred că era obosită şi, la  viteză mare, a pierdut controlul volanului...săraca, a costat-o viaţa! Eu am stat în spital un an de zile, un timp am fost în comă, apoi m-au operat în mai multe locuri... mami şi tati  au tremurat pentru viaţa mea. Cred că de aceea nu prea iau note bune la matematică...Dar îmi place religia, la care am numai note de 10!”

Dacă veţi vedea o fetiţă...

   Jakline este clasa a şaptea. Colegii nu ştiu că ea pictează icoane. Ar fi vrut să i le arate măcar profesoarei de desen, dar nu a îndrăznit. I-a fost teamă de comentariile răutăcioase ale copiilor gen “măicuţa” ori “sărăntoaca.”
  Să ascunzi un lucru atât de fumos de teama unei reacţii nedorite! Poate că pentru fiecare din noi a existat, în copilărie, o teamă peste care foarte puţini am reuşit să  trecem şi am rămas acolo, în acel punct, bătând din aripi, fără perspectiva zborului.  Fetiţa aceasta însă vrea să zboare. Ar vrea să lucreze cu un pictor adevărat într-o biserică, să-şi îmbunătăţească tehnica, să-şi şlefuiască talentul ca, într-o într-o bună zi, să nu se mai teamă de zbor. Până atunci însă...dacă veţi vedea o fetiţă înconjurată de icoane, opriţi-vă să le priviţi: veţi descoperi mâna unui copil în care tremură emoţia ,dar şi bucuria mărturisirii că Dumnezeu există. Şi dacă puteţi, ajutaţi-o!

    Picături reci de ploaie se zdrobesc de pământul care le soarbe... picături de ploaie ca lacrimile Lui Dumnezeu desenează invizibil destine de oameni pe frunze uitate.Şi parcul rămâne pustiu. Fetiţa îşi strânge icoanele continuându-şi  călătoria, însoţită de speranţă pentru că   - nu-i aşa? -    ea este o inimă călătoare pe lângă apele lumii...

   Georgeta Istrate

2 comentarii:

  1. Do you mind if I quote a few of your articles as
    long as I provide credit and sources back to your webpage?
    My blog is in the very same niche as yours and my users would definitely benefit from some of the information you present here.
    Please let me know if this ok with you. Thanks!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hello and thank you for visiting my blog. It's ok to use quotes from my articles, as long as you provide the source. Good luck !

      Ștergere

La psiholog. De vorbă cu Florentina: Forța cuvintelor stă în emoția rostirii

  - Cât de importante sunt cuvintele? Care este puterea lor?   -   Cuvintele se formează în interiorul nostru. Limbajul este un rezult...